Mediterana și burnoutul

Adevărul e că fugisem. Nu planificasem nimic și nici măcar nu-mi trecuse prin minte ideea unei vacanțe. 

În ziua aceea eram preocupată de lucrurile obișnuite – conturi, clienți, proiecte. Mai aveam și o prezentare importantă. Știam că sunt obosită și îngropam din ce în ce mai adânc ceea ce voia cu adevărat sufletul meu. “N-am timp” sau “nu-mi permit o vacanță” erau gândurile care mă ajutau să mă liniștesc atunci când eram la capătul puterilor și mult dincolo de ele. 

Mi-am băut cafeaua în grabă fără să mă mai bucur de ea, fără să-i simt gustul. De când plecasem “pe cont propriu” oamenii din jur îmi spuneau cu nedisimulată invidie “acum te trezești la ce oră vrei tu”, pentru că în viziunea lor asta era sinonimul plecării mele din corporatism – și conchideau “ești nebună să pleci de capul tău”. Recunosc, la început mă dureau vorbele lor. Și mă înfuriau deopotrivă. Dar despre asta o să povestesc altădată.

În ziua aceea, cum spuneam, am băut cafeaua în grabă. M-am îmbrăcat într-o rochie. Adevărul e că putea fi foarte bine să fie și pijamaua – mi-ar fi fost egal. Eram ca un robot. Mi-am aruncat în grabă paltonul pe umeri și am coborât la taxiul care mă aștepta deja. Geanta cu laptopul părea mai grea. 

Eu eram una singură, ei erau vreo 9. Am râs în sinea mea și mi-am amintit un titlu din Almanahul copiilor, de pe vremuri – “fapte de vitejie” și asta mi-a dat brusc o doză necesară și suficientă de energie pentru a-mi susține prezentarea. Au urmat apoi întrebările, apoi negocierile pe buget… Când am plecat de acolo mă simțeam stoarsă de ultima fărâmă de energie. Nu-i nimic, am timp suficient – 20-30 de minute – să mă odihnesc în taxi. Telefonul sună enervant și mă trezește la realitate. Alt client. 

– Salut! Noi trimitem o mașină cu materiale la Monte Carlo. Vrei să te duci și tu? Te lasă unde zici tu.

– Salut! – și fac o pauză. Sunt surprinsă de mesaj și nu știu ce-ar mai putea să vrea de la mine.

– Alooo, mai ești pe fir?

– Aaaa…da, sunt, scuză-mă! Ce să fac eu la Monte Carlo? Mai am încă de terminat materialele video pentru voi.

– Am zis să-ți zic. Poate n-ar strica să iei o pauză. Materialele pentru noi nu sunt o urgență. Și oricum nu e ca și cum nu ți-ai lua laptopul cu tine… O să-te-ngroape ăștia cu laptop cu tot ca să mai lucrezi la proiecte – și râde în hohote de propria-i glumă. Apoi iși reia tonul serios, brusc – nu, pe bune acum!… Hai, ai timp să te gândești până la 2; e abia unșpe. Hai, gândește-te, zi că da și fă-ți repede bagajul. 

Și mi-a închis telefonul în nas înainte să am timpul necesar să vociferez. 

Brusc, legile fizicii n-au mai avut nici o valoare pentru că pe de o parte eram bulversată total de acel telefon și mi se părea că o să treacă o veșnicie până când o să fac priză cu realitatea, pe de altă parte un colț de minte deja organiza traseul acțiunilor pe care le am de făcut ca să fiu cât mai eficientă. Decizia era luată.

Am sunat la bancă și am rugat să mi se facă asigurare de sănătate.

– Pe ce durată vrei?

– Pe o lună – și-n timp ce spuneam cuvintele astea realizam că nici măcar nu le gândisem. Nici nu știu de unde ieșiseră – clare, ferme, fără echivoc. 

Oricum, până am ajuns înapoi la birou organizasem absolut tot ce era de organizat pentru plecare, dar și pentru absența mea de o lună. 

Am sunat la hotel. Îl știam de mulți ani, de pe vremea când mă refugiam acolo ca să nu mă descopere nimeni. 

[…] În dimineața următoare m-am trezit la 5. Afara era deja lumină. Am mai lenevit în pat numărând umbrele obloanelor de pe pereți. Apoi am deschis geamurile larg, apoi obloanele și mi-am lăsat privirea să se bucure de mandarinii care-mi băteau în geam. Am întins mâna și-am cules o mandarină. Am decojit-o încet, respirând adînc și lăsând parfumul ei să-mi pătrundă în toate celulele. Fereastra mea dă spre o străduță pietonală. La ora aia nu treceau decât cei care aprovizionau magazinele și cârciumile. 

Am prelungit dușul cât de mult am putut. Un gând ca un cui mi se înfipsese în creier. Ce naiba fac eu aici când am atât de mult de lucru? La ce mi-o fi fost capul?!!!.. Și, încet, simțeam cum minunata mea stare de bine se duce naibii. Nemulțumită, am coborât să iau micul dejun. În hol. Mereu pe fotoliul din hol. De acolo puteam să-i observ în liniște pe cei care mâncau în mica sală de mese. De obicei erau turiști englezi, cupluri în vârstă fugite din clima neprielnică de sfârșit de ianuarie. Și, desigur, mâncau English breakfast, o impietate, dar în fine…de gustibus. Mereu mă jucam încercând să le ghicesc poveștile de viață. Mereu până în acea dimineață… O stare de agitație din ce în ce mai mare punea stăpânire pe mine. Când am simțit că mă sufoc dacă mai stau un minut pe fotoliul meu vechi, mare și verde, am țâșnit afară sub privirile nemulțumite ale patronilor hotelului că nu mâncasem mai nimic. Dar măcar cu chestia asta erau obișnuiți.

Era răcoare. Adică cred că era răcoare, pentru că mă luase tremuratul. Am mărit pasul. Trebuia să ajung la EA – la Mediterană. Aveam de vorbit multe. 

M-a primit indiferentă. Nici un val, nici un semn de bucurie că mă vede. Poate și ea-mi reproșa că am plecat așa, tralala. Mi-a tăiat orice chef de discuții. I-am spus doar că e la fel de frumoasă ca de obicei. Mi-a trimis un pescăruș. Moș Pierre mă striga și îmi făcea semne de pe barcă. L-am salutat și tot prin semne i-am zis că o să trec mai târziu pe la el. Cum naiba mă recunoscuse după atâția ani?!!!… A ridicat în aer un coșuleț mic, semn că a prins stridii proaspete. Las’ că trec mai încolo pe la tine…

M-am dus la Rick să beau o cafea zdravănă. Rick mă citea ca pe o carte deschisă. Am scos un zâmbet chinuit în timp ce-l salutam și m-am așezat la masă. Mi-a adus cafeaua și apoi s-a dus în spatele barului prefăcându-se că șterge pahare. De la un punct încolo până eu mi-am dat seama că gesturile lui erau nervoase, iar privirii sale pline de îngrijorare la adresa mea nu i-am putut ține piept. Lacrimile mi-au țâșnit din ochi fără să le pot controla. 

– Nu, Rick, nu pot vorbi. Mă duc… Ne vedem mai târziu sau mâine. Și nu te mai uita așa la mine! Pur și simplu nu știu ce se întâmplă. 

Am ieșit încercând să respir adânc. Sentimentul de sufocare se accentua. Am pornit către plajă. 

Pescarii își terminaseră “tura de dimineață”. Pescarii amatori abia acum veneau pe mal, agale, ducând într-o mâna gentuța și ustensilele de pescuit și în cealaltă mână coșulețul de picnic. Unii veneau cu nevestele care se așezau pe băncuțe, în liniște. Unele își scoteau din geantă câte o carte, altele andrelele, iar altele pur și simplu admirau marea și se scăldau în lumina soarelui de dimineață probabil amintindu-și de tinerețile lor. Era placut să-i vezi așa pe toți. Nu se auzea nici un cuvânt de nicăieri. Doar marea care începuse să se alinte ca o adolescentă care vrea atenție, trimițând valuri mici și vesele către mal. 

Mi-am dat bocancii jos și i-am pus în rucsăcel și-am pornit pe mal. Răcoarea dimineții îmi făcea bine. Îmi dădea senzația că mă ajută să-mi limpezesc mintea încinsă. 

Târziu m-am redescoperit în Roqbrune Cap Martin. Nu mai aveam demult pas de plimbare. Aproape alergam și simțeam cum creierul meu arde din ce în ce mai tare. Și atunci cred că am văzut, conștient, pentru prima dată și marea. Sub lumina puternică a soarelui se juca cu culorile. Ce bine că nu-s turiști! 

Arunc o privire către fostul castel al lui Grace Kelly care între timp fusese cumpărat de un șeic din Brunei și simt un val de tristețe profundă. Într-un fel, ăla a fost Balcicul ei… Grăbesc pasul. 

Dacă o iei pe autostradă e simplu de ajuns în Monte Carlo…vreo 14 km, o nimica toată, dar pierzi enorm. Pe malul gârlei să tot fie vreo 50 de km.

Părăsesc plaja și urc pe drumul care merge paralel cu marea. Până în Monte Carlo nu mai ai plajă. Doar stânci – de la negru închis, până la un alb strălucitor care-ți zgârie retina. 

Din loc în loc, oamenii au făcut trepte să poată coborî până la mare. Copacii cu trunchiuri contorsionate sunt ca niște actori împietriți de vreun spirit din basme.  Renunțasem să fiu atentă la gândurile care roiau dezordonat și dement prin mintea mea. Simțeam că îmi arde capul. Mergeam alert, aproape alergând.

M-a surprins apariția unui tip care alerga și-am tresărit. L-a umflat râsul și m-a invitat prin gesturi să alerg alături de el. L-am însoțit așa o bucată de vreme, apoi m-am oprit. Văzusem o plantă cu flori imense și rosii. Nu știam ce e. L-am lăsat pe alergător să se îndepărteze și-am sărit gardul. M-am aplecat, am mângâiat floarea și nu știu de ce am simțit nevoia să-i vorbesc. 

– Nu-i așa că natura e minunată?

Am tresărit și-am și sărit în picioare. Lângă mine se afla un domn în vârstă. Era îmbrăcat cu o cămașă albă, lejeră, din lână, cu panaloni gri și pe deasupra purta un halat din mătase. În mâna stângă ținea o pipă care părea că-i dă dreptate în tot ceea ce spune. 

Înainte să apuc să bâigui vreo scuză și să ies din fâstâceală îmi spune că i-ar face mare plăcere să accept să bem cafeaua împreună pe terasa casei lui. Căci eu eram în grădina omului. 🙂

Am acceptat pe loc. Avea o expresie blândă și un soi de bucurie care îi țâșnea prin toți porii. 

Nu știu câtă vreme am petrecut pe terasă și nici nu mai știu despre ce am vorbit, dar, de la un punct încolo am tăcut amândoi și m-a lăsat așa, cu ochii infipți în mare.

Când am plecat mi-a spus doar atât:

– De câte ori mai vrei să taci, să vii aici. O să las de acum înainte portița deschisă pentru tine, să nu mai sari gardul. 

Când m-am trezit din nou pe aleea de pe malul mării am avut sentimentul că m-am trezit dintr-un vis. În capul meu începea să fie, în sfârșit, liniște. M-am întors să-i mulțumesc, dar el urcase spre terasă pesemne. 

Mi-am continuat drumul. Doar că de data asta nu mai alergam. Simțeam cum o liniște din ce în ce mai profundă pune stăpânire pe mine. Mediterana îmi trimitea, în sfârșit îmbrățișări, semn că mă iertase pentru absența îndelungată. 

Nu mai aveam mult și aveam să ajung pe zona care dădea primele semne de sclipici de Monte Carlo, turiști și gambleri.

Mi-a luat aproape 3 săptămâni până să reușesc să am primul somn odihnitor și până să ies cu adevărat din starea de agitație și să realizez că traversasem un nou burnout. Și mi-a mai luat încă 4 săptămâni până să reușesc să revin cu adevărat pe linia de plutire. Și mă felicit că atunci am luat decizia de a petrece 6 săptămâni în Menton. În următoarele 2 săptămâni am plecat la Paris unde aveam clienți, dar am reintrat în ritm treptat, fără să forțez nota. 2 luni și o săptămână petrecute in alt mediu decât în București. În România problema burnoutului este tratată dacă nu cu indiferență, atunci cu condescendență. În România angajatorii / clienții încă mai consideră că un weekend sau o săptămână reprezintă o perioadă suficientă ca să-ți revii. În România oamenii încă nu se duc la psiholog.

Am lucrat în anii care au urmat cu oameni din diverse companii aflați în burnout sau în pragul acestuia. Nu sunt psiholog. Sesiunile mele cu ei erau mai degraba de sprijin sau mentoring sau coaching sau cum mai vreți voi să le denumiți. Întotdeauna i-am îndreptat și către psiholog și astfel, rezultatele pe care le-am obținut cu ei au fost mult mai bune. 

Am scris povestea asta nu doar ca să te plimb puțin pe malul Mediteranei franceze, ci și ca să trag un semnal de alarmă referitor la această problemă extrem de seriosă. Pentru că nu te prinzi imediat că stările prin care treci reprezintă un burnout și oricum obișnuim adesea să ne mințim că “e doar o simplă oboseală”.  Dacă ai pe cineva apropiat care trece prin așa ceva, acționează! În situații grave, burnoutul poate duce la deces!

Dacă și tu ai trecut printr-un burnout, împărtășește-ți experiența în comentarii.

Dacă ai nevoie de ajutor, de asemenea, lasă un comentariu. Dacă nu vrei ca ceea ce scrii să fie public, menționează acest lucru. Nici un comentariu nu se postează fără aprobare prealabilă, deci îndrăznește să ne scrii! 

#burnoutawareness