Skip to content 
Cravata galbenă (The Yellow Tie – cum apare pe IMDB, unde vă invit să vă logați și să-i dați un rating) este un film necesar în acest moment, mai ales în această societate din ce în ce mai lipsită de repere morale și educaționale.
Dar, cum știți deja, nu scriu cronici de film, căci nu am pregătirea necesară. Scriu ce simt…ce am simțit și cum am trăit eu acest film. Enjoy și vă aștept în comentarii!
Emoțiile și pregătirea
De când am aflat despre realizarea acestui film, liniște n-am avut. Curând aveam să realizez că așa emoții n-am mai trăit de mai bine de 30 de ani. Și e mult!…
CUT
În vremea aceea, a copilăriei mele mici, liniștitul târg al Arrubiumului ducea o viață duală – pe de o parte a dobrogenilor și pe de altă parte a comuniștilor, fie ei activiști de partid, ori doar fani ai comunismului. Exista un fir comun, nepus în cuvinte, totuși: oamenii își cunoșteau locul în societate, se respectau, se comportau frumos și mimau foarte bine acceptarea comuniștilor.
…Era într-o duminică… Nu, altfel ar fi trebuit să încep. Sunt Virginia Ioan și societatea a încercat mereu să mă convingă că vin dintr-o familie cu “rădăcini nesănătoase”. Numai capul și sufletul meu n-aveau sinapsă să priceapă asta. Și-n familia mea cu “origini nesănătoase”, părinții mei, din puținele lor cunoștințe (wink, wink) de ÎNVĂȚĂTORI (da, cu majuscule!), plus mamă niciodată membră de partid, m-au dat să studiez vioara. “Tata a studiat vioara, bunicul a studiat vioara, eu am studiat vioara, tu o să studiezi vioara!” – așa-mi zicea mereu tata, de câte ori încercam să-l conving că eu iubesc pianul. Așa că, de pe la 2 ani și ceva mi-a pus vioara în mână și, pe lângă orele de studiu cu profesor, continuam și acasă. Atâta că vioara mea de copil părea că scârțâie sinistru pe lângă a tatei care, când o lua în mână, se transforma în ceva magic, greu de definit în cuvinte.
Dar, să revin… În duminica aceea mama pregătise masa ca și cum am fi avut musafiri. Ne pregăteam să urmărim, la televizorul alb-negru, concertul lui Sergiu Celibidache. Nu pricepeam de ce atâta fason și oricum nu aveam voie să mâncăm decât după terminarea concertului. Aveam 5-6 ani atunci…
Cineva a sunat la ușă. Ai mei s-au uitat cu mirare unul la altul. Nu așteptam musafiri și era un moment în care nu aveam chef să fim deranjați. Tata s-a uitat pe vizor și apoi s-a făcut și mai alb la față. I-a făcut mamei un semn și a închis ușa sufrageriei. Mama s-a grăbit să ia de pe masă bunătățile și a ciocănit discret în ușă – semnal pentru tata că poate deschide. Era un vecin de-al nostru, activist de partid și real fanatic al comunismului. Nu cred că avea vreo problemă importantă, părea mai degrabă un control de rutină. După câteva vorbe schimbate în hol, tata l-a invitat în sufragerie cu o față nemulțumită și deranjată.
S-au așezat oamenii mari la masă și au început să vorbească cu voce scăzută, semn că eu ar trebui să-mi văd de uitatul meu la televizor.
În momentul în care concertul a început, după primele măsuri, am țâșnit în picioare și m-am dus, în pofida comentariilor mamei, la jumătate de metru de televizor și acolo am înțepenit. Tot universul a dispărut. În fața mea era doar acel bărbat grizonat – dirijorul – care reușea să ducă muzica la un alt nivel, chiar și pe un televizor alb-negru, iar muzica…ooooh muzica aceea era ireală!
Și la un moment dat, universul meu a fost grav perturbat de vocea activistului de partid.
– La ce vă uitați, pfff! Uite-l și pe ăsta cum se scălâmbăie ca o maimuță pe scenă! Cine i-o fi dat voie?!!!
M-am întors din instinct către el, furioasă. Tata s-a uitat la mine nu cum făcea de obicei când trebuia să tac, ci cu o frică ieșită din comun. Am notat aceasta în minte, dar pe mine mă puteai face să fac orice, dar nu să-mi țin gura. Și din pieptul meu de copil a țâșnit, cu o ură de care nu mă știam capabilă un răcnet care putea să străpungă până și granitul Dobrogei, un
– Ieși afară!
clar, brutal și fără echivoc.
În casă s-a făcut liniște mormântală. Mâinile mamei au început să tremure în poală, tata s-a albit și mai tare la față și i-a mai turnat un pahar de vin individului, încercând să dreagă busuiocul. Parcă și concertul se oprise ca să aștepte rezolvarea situației.
Pe individ l-a bușit râsul, iar râsul lui batjocoritor îmi rănește și azi sufletul. A dat paharul de vin pe gât, s-a ridicat în picioare privindu-l pe tata într-un fel care nu prevestea nimic bun.
– Ei bine, plec. Văd că v-am deranjat de la masă. Tovarășe, sper că ați înțeles… ce-am discutat!…
Mama și tata erau împietriți, iar eu știam deja că o să mi-o iau după această ieșire, deși nu îmi era clar și de ce.
După plecarea “tovarășului” ai mei s-au prăbușit în fotolii și au urmărit concertul în tăcere, iar eu – în fața televizorului – încercam să dirijez precum Sergiu Celibidache și să înțeleg din felul în care dă din mâini, cum se face ca să transformi muzica în magie. Și asta mi-a rămas până azi, de câte ori ascult muzică clasică.
Și tot de atunci, Sergiu Celibidache a intrat în viața mea și am învățat că orice ai face în viață îi influențează și pe cei pe care îi cunoști, dar mai cu seamă pe cei pe care nu-i cunoști și pe care îi atinge trecerea ta prin viață.
CUT
De când am aflat despre filmul Cravata galbenă, m-am apucat să caut încă și mai multe informații și înregistrări audio și video. În lunile acestea aproape că n-am putut să mă gândesc la altceva.
La film. La Cravata galbenă.
La film, la cinema adică, nu mai merg de ani de zile. Nu doar pentru că-s fumătoare de calibru greu, ci și pentru că, avidă de filme fiind, vreau să le urmăresc în condiții optime de imagine și sunet. Și nu în ultimul rând pentru că nu sport mirosul de pop-corn și comentariile, dar și pentru că filmele de la cinematografele noastre sunt, într-o majoritate covârșitoare, proaste.
Dar la Cravata galbenă am zis că-mi iau bilete la cinema. Știam vreo două cinematografe unde sunetul e ce trebuie, dar, din păcate, ele nu se aflau pe listă. Am aflat că cel mai apropiat de mine este un cinematograf nou, la Colosseum și m-am gândit – e nou, deci dacă vor să atragă oameni trebuie să fi investit în instalații adecvate de sunet și imagine. Și nici că se putea să greșesc mai mult!…
Eforturile pe care le-am depus să dau la o parte sunetele de la sălile de păcănele, locurile de joacă pentru copii și bumtz-bumtzi de pe la cine știe ce cârciumi sordide din interiorul mallulului și să mă concentrez exclusiv pe film, au fost uriașe. Am crezut, în prostia mea, că luându-mi bilete la așa numita sală VIP, voi avea o experiență aparte. Și a fost, dar în sens negativ. Și m-a urmărit până azi, de n-am reușit să leg două vorbe.
La asta se adaugă fotoliile prea înalte cât să poți sta normal și a trebuit să apăs butonul care ridica suportul pentru picioare și te dă pe spate. M-am simțit ca un american obez care se scarpină pe burtă și râgâie de la berea pe care o vede în timp ce se uită la televizor și asta m-a frustrat și mai mult.
Cu 5 minute înainte de începerea filmului…mă rog, a calupului publicitar, sala arăta așa:
M-am simțit descumpănită pentru o fracțiune de secundă.
Imediat după mine a intrat un cuplu în vârstă. Erau frumoși și erau frumos îmbrăcați. Iar comportamentul lor – impecabil. Apoi au intrat un tată cu fiica lui – ambii îmbrăcați (foarte) sport, cu pop-corn în mâini și vorbind excesiv de tare. În sinea mea m-am strâmbat, recunosc. Apoi, treptat, au mai venit alți 8 spectatori – 3 bărbați și 5 femei. Aceștia am fost toți, într-o sală de 30 de locuri…
Dincolo de aspectul jalnic al sălii, al perturbărilor exterioare, experiența tuturor a fost alterată de calitatea absolut mizerabilă a imaginii și a sunetului. Aveam senzația că mă uit la un film în 360p pe youtube, cu un sunet care baleia de la foarte încet la excesiv de tare, ca o balerină beată.
Dar chiar și așa…
În sfârșit, despre filmul Cravata galbenă
Căci v-am ținut prea mult în suspans. 🙂
Cum spun de o viață – ca să distrugi o țară este suficient să-i distrugi arta, cultura, educația și reperele morale. Și pornind din acest punct, iată prima explicație pentru care filmul Cravata galbenă era atât de necesar.
Poveștile se împletesc – cea de viață cu cea profesională.
Perioada interbelică nu a fost doar o perioadă roz, cum greșit este portretizată azi. Și a fost, de asemenea, marcată de plecarea multor tineri la studii, în străinătate. Unii – care erau trimiși pe banii părinților, din dorința celor din urmă de le oferi o educație cât mai bună și care nu neapărat au făcut ceva cu ea după ce au primit-o, ca și azi, alții – din propria dorință și sete de cunoaștere, fără sprijin financiar – așa cum au fost și Constantin Brâncuși și Sergiu Celibidache – ca să numesc doar două dintre marile personalități de origine română. Și asta este dovada că dacă nu ai sete de cunoaștere, degeaba sunt banii părinților.
Scena bătăii lui Sergiu Celibidache de către tatăl său este tratată cu blândețe, lucru pe care l-am apreciat, pentru că-s sătulă de filmele românești (sau wanna be filme) în care se scot în prim plan mizeria și violența sub orice formă. Pe de altă parte, regizorul filmului, fiul lui Sergiu Celibidache – Serge, nici n-a trăit în realitatea românească (ferice de el!) ca să înțeleagă concepte precum “bătaia e ruptă din rai” ori “dau milităria jos din pod”. Dar este o scenă care vine să adauge poveștii latura de ruptură dintre tată și fiu, căci “unde dă tata, crește” este o mizerie fără margini, pentru că unde dă tata rămân urme adânci, răni care nu se vindecă, în realitate, niciodată – și care dor și mai mult odată cu trecerea timpului. Asta împreună cu divergențele de opinii, cu incapacitatea tatălui de a privi mai larg decât propriile concepții, ori mai bine zis preconcepții despre lume și viață. Ori pentru a ține piept la așa ceva trebuie să ai o personalitate puternică și o verticalitate care să te facă capabil să reziști la tot ceea ce vine spre tine din partea vieții. Iar Sergiu Celibidache le-a avut pe toate acestea și încă ceva pe deasupra – curajul asumării.
Undeva, pe parcursul filmului, chiar apare o scenă dintr-o sală de curs în care profesorul îi spune lui Sergiu Celibidache:
Dacă aroganța este pe măsura talentului tău, vei ajunge departe, domnule Celibidache!
Pentru că, de multe ori, conștientizarea capacităților proprii este privită, peste tot în lume, drept aroganță.
Dramatismul secvențelor din timpul războiului este excelent construit și, recunosc că, pentru o altă fracțiune de secundă am uitat, realmente, tot ce știam despre Sergiu Celibidache. Creierul meu s-a blocat. A murit, mi-am zis! Dar nu se poate, mi-am revenit imediat, e doar o secvență de film. Da, atât de bine sunt construite toate secvențele, nu doar cele dramatice! (Și) de aceea Cravata galbenă este un film care, mai întâi se trăiește.
Personajul Ioana, soția lui Sergiu Celibidache este construit atât de fin și de jucăuș, dar primește și forța necesară – așa cum a fost în realitate. Un spirit liber și ancora lui Celibidache pe tot parcursul vieții, își construiește propriul drum în viață, nedorind să fie luată în considerare și apreciată ca pictoriță, așa după cum spunea chiar domnia sa în interviul acordat lui Iosif Sava, “drept nevasta Maestrului”. Vă las interviul aici, în caz că vreți să-l urmăriți.
Filmul aduce în prim plan relația lor, atingând delicat și alte momente, fără a le accentua, ci doar pentru a da rotunjime poveștii.
Și da, uite, pentru că am pomenit cuvântul delicatețe, acesta este un atribut pentru întregul film. Nu este doar povestea spusă de fiu, este iubirea și respectul pe care-l poartă părinților săi, este și un nivel de înțelegere la care fiul ajunge în anii maturității în legătură cu personalitatea uriașă a tatălui său și viața tumultuoasă pe care a dus-o, dar și în legătură cu felul în care Sergiu Celibidache a fost perceput în timpul vieții și în diferite epoci de oameni din muzică și din afara ei, de pretutindeni.
Și, pentru că vorbim despre personalitate…uuuuf, uite că nu știu cu ce să încep mai întâi…
O să-ncep prin a vă spune cum l-am perceput eu pe Sergiu Celibidache toată viața mea – un vulcan. Ori, ca actor, mie mi se pare extrem de dificil să surprinzi o astfel de esență.
Cu toate acestea, Ben Schnetzer reușește într-un mod absolut strălucitor să surprindă profund fațetele lui Sergiu Celibidache. Și chiar dacă eu sunt fan vechi al lui John Malkovich pe care eu l-am urmărit ultima dată în Seneca, trebuie să spun că în Cravata Galbenă consider că face unul dintre cele mai slabe roluri din viața lui și am stat să mă gândesc dacă de vină să fie vârsta la care poate nu mai ai chef de mare lucru ori faptul că în registrul său nu încape vulcanul personalității unui om din acest colț de lume și tind să cred că aceasta din urmă e cauza. Ori poate doar subiectivismul meu în legătură cu Sergiu Celibidache…
Iar despre personalitatea lui Sergiu Celibidache, tot fiul său – Serge Ioan Celibidachi – ne dezvăluie mai multe în documentarul “The Garden of Celibidache”, realizat în 1996, pe care vi-l las mai jos.
În descrierea acestui film (cel de mai sus), apare și linkul către o fundație înființată de Serge Ioan Celibidachi și mama sa – Ioana Celibidache, dar eu mai găsit o altă fundație pe net. E posibil să fie două, n-am cercetat prea aprofundat acest aspect. Oricum, dacă veți accesa linkul din descriere, veți descoperi o galerie foto impresionantă și multe alte lucruri interesante despre viața și activitatea Maestrului Celibidache.
Revenind la film…
Și revenind la Ioana Celibidache. Kate Philips și Miranda Richardson reușesc și ele să facă un rol excepțional, pentru că prima joacă rolul Ioanei Celibidache în tinerețe, iar cea de a doua joacă o Ioana Celibidache matură în vârstă. Și asta pentru că presupun că au simțit mai întâi personajul, înainte de a-l interpreta, la care cel mai probabil se adaugă și felul în care Serge Celibidache le-a povestit despre mama sa. Tonusul lor aduce plus valoare, dimpreună cu stilul extrem de natural în care joacă și se joacă, dezvăluind o paletă larga de abordări din registrele lor actoricești.
Foarte bine construite absolut toate personajele și bine “dirijate” de regizorul Serge Ioan Celibidachi, dar merită aprecieri deosebite, de asemenea, scenografia, costumele și, mai ales efectele – parte dintre ele redând Bucureștiul din perioada sa de Micul Paris, care te transportă în acele epoci.
N-am înțeles secvența cu primarul Iașiului care a început în limba română ca apoi să treacă brusc în engleză. Peste această secvență mintea mea a suprapus un pickup căruia îi scapă acul pe un disc, dar nu mă luați în seamă, căci imaginația mea mai face și din astea. :)) Dar am fost surprinsă și pentru faptul că rolul primarului Iașiului este jucat de actorul Claudiu Trandafir, despre care puțini români știu că e școlit în arta actoricească la Londra și, dacă nu mă înșel la Edinburgh, care vorbește foarte bine limba engleză cu toate accentele ei regionale. Și mult, muuult prea puțin folosit la noi, la fel cum am spus și despre Tache Florescu, ori despre Ioana Dragoș Gajdó... Apariția lui Claudiu Trandafir este episodică, dar cred că e bine să știți despre ea.
Am fost foarte surprinsă, de asemenea, să-l descopăr tot într-o apariție episodică pe un alt om drag mie – Scott Johnston, regizor și profesor la Trinity College din Edinburgh. Scott e îndrăgostit iremediabil de România încă din anii ’90 și își aduce studenții vara aici să lucreze împreună cu studenții români la diferite facultăți de teatru din București și din țară, “ca să-i umple de sentimente”, cum el însuși îmi mărturisea în urmă cu aproape 20 de ani. Și care, nu numai că vorbește bine limba noastră, dar a avut curajul să monteze spectacole de teatru în limba română, la Edinburgh și Glasgow, obligându-i pe actorii britanici să învețe româna.
Nici nu știu cum să vă povestesc mai multe, dar fără să vă dezvălui din film, pentru că îmi doresc sincer să mergeți să-l vedeți. Ba chiar vă îndemn la modul cel mai serios să o faceți!
Copiii din Cravata Galbenă
Atenția la detalii a lui Serge Celibidachi este ceea ce face din filmul Cravata galbenă o bijuterie. Și ea se extinde și în privința alegerii copiilor actori care apar în film.
Din perioada copilăriei lui Sergiu Celibidache evocată în film se desprind și alte lucruri cu care eu am rezonat. Copiii nu țin cont de politică, ori de averile părinților. Pardon, corect ar fi fost să spun: nu țineau cont. Indiferent de rasă, obârșie ori avere, copiii legau prietenii puternice, unele dintre ele pe viață. Îi legau pasiuni comune dimpreună cu simpla chimie pe care o simțeau unii față de alții. Tot din perioada copilăriei ecranizate apare și leit motivul furnicilor de sub o piatră, admirate de copilul și mai târziu adultul Sergiu Celibidache și este un îndemn la reflecție pentru fiecare dintre noi, indiferent de căutările și provocările prin care trecem pe parcursul vieții.
Cu atât mai mult este meritul regizorului și al întregii echipe de a-i fi făcut pe copiii acestui secol să se simtă liberi când joacă, să intre atât de bine în pielea personajelor și să adauge atâta lumină filmului. Și ce lucru mai minunat poate fi decât acela ca cineva să te potențeze să strălucești încă din anii copilăriei?! Desigur, nu aș vrea să trec în plan secund meritul și talentul copiilor actori și sper că asta să se fi înțeles deja.
Și pentru că am pomenit de pasiuni, fotbalul a fost o altă pasiune a lui Sergiu Celibidache. Și iată ce frumos scrie și jurnalistul Andrei Mazurchievici despre un episod mai puțin știut, în articolul Povestea unei prietenii neobișnuite.
Și vă mai las mai jos un material realizat cu și despre Sergiu Celibidache, pe care sper să-l găsiți interesant, dar și cea mai bună interpretare a Boleroului lui Ravel. Din toate timpurile, după umila mea părere.
Sergiu Celibidache a fost un geniu care și nici azi nu este pe deplin descoperit.
Iar filmul Cravata galbenă mai are un merit, dacă nu am enumerat suficiente până acum – acela de a-i mai aduce un pic de dreptate lui Sergiu Celibidache. Căci, să nu uităm, contemporan cu Celibidache a fost și von Karajan care a fost acceptat pe scară largă nu doar pentru că era neamț, ci și pentru că el a intuit avantajele laturii comerciale și ale celei de PR date de înregistrări. Și vă las mai jos același Bolero, de data aceasta sub bagheta lui Karajan, ca să faceți o comparație. Și o să vedeți că, dacă Sergiu Celibidache construiește – și aici nu mă refer doar la Bolero – strat cu strat, umplând ascultătorul de trăiri, Karajan intră cu tancul, încercând să (te) cucerească.
Cum am spus dintru bun început, eu nu mă pricep să fac cronici de film, dar dacă v-am stârnit curiozitatea și interesul, măcar puțin și chiar și așa amalgamat cum am scris, mergeți să vedeți filmul Cravata galbenă și veți descoperi cel mai bine investit timp din viața voastră.
Înainte de final, fotografia de la începutul acestui articol aparține paginii de Facebook dedicată filmului.
Și vă las, spre reflecție, tot cu cuvintele lui Sergiu Celibidache, un OM mare mare decât Universul.
