Clicquot. Veuve Clicquot sau femei în afaceri

În Franța sfârșitului de secol XVIII, Philippe Clicquot era mai mult decât un om înstărit. Era comerciant de textile, bancher și mare proprietar de vii. De viță de vie, adică. 😉 În 1772 intră și în lumea complexă a afacerilor cu vinuri, căci proprietățile sale se aflau în Reims, regiunea Champagne.

Iar dacă ai citit și povestea lui Remy Martin - cu siguranță îți amintești că aceea a fost o perioadă destul de tulbure.

Pentru că avea deja experiența comerțului internațional, dar și suficient de multă experiență de viață căpătată în călătoriile prin atâtea țări și culturi diferite, decide că o bună direcție este aceea de a se adresa cu șampania lui caselor regale din afara Franței. Aici nu vorbim doar despre poziționarea de brand, cât mai cu seamă despre viziune, având în vedere că în 1789 a urmat Revoluția Franceză. 

Iar decizia lui are și o explicație în spate - casele regale nu pot accepta decât cele mai fine băuturi. Ori casele regale sunt principalii factori de influență, în unele cazuri chiar impusă, în rândurile nobilimii și a celor bogați. 

Așa că domnul Clicquot și-a dezvoltat afacerea precum Făt Frumos care creștea în 7 zile cât alții în 7 ani. Și asta dacă e să luăm în considerare doar faptul că ajunsese să exporte între 4000 și 7000 de sticle pe an. 

Cu toate acestea, afacerea cu textile a rămas în continuare principala lui preocupare.

Despre instituția căsătoriei și moarte

Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu - căsătoria este o instituție. Istoric vorbind, din antichitate și până în zilele noastre, baza căsătoriei este protejarea și sporirea averii cu fiecare generație în parte, nu dragostea. De-aia s-au inventat actele care consfințesc căsătoria, căci, nu-i așa - dragostea nu ține de foame. Dragostea era pentru săraci și idealiști. 

Sau, cum zicea Nicolae Iorga într-una dintre cugetările sale:
"Sunt tineri cinstiți care încearcă a iubi femeia zestrei pe care au luat-o în căsătorie."

Dar să revenim la oile noastre. 🙂 
În 1798, Philippe Clicquot își însoară băiatul cu fiica unui mare producător de textile, consolidând astfel puterea celor două afaceri. Cum ziceam - "ban la ban trage". 

Din pricina Revoluției Franceze bisericile catolice și practicile religioase erau interzise. Așa că, în locul unui eveniment fastuos, ceremonia s-a desfășurat pe ascuns în pivnițele în care doamna Barbe-Nicole Clicquot Clicquot avea să-și petreacă tot restul vieții. Ceremonia a fost oficiată de un preot fugar. 

În același timp, sub conducerea lui François Clicquot, afacerea cu șampanie înflorește și ea, ajungând în 1804 la 60.000 de sticle exportate pe an. Această dezvoltare a fost posibilă după ce François a introdus un element nou - agenții de vânzări.

Încetul cu încetul, celelalte afaceri care nu aveau legătură cu șampania au fost abandonate și închise. 

Dar viața este imprevizibilă. Chiar dacă în 1804 afacerea era în plin avânt, vine anul 1805 și François, acum în vârstă de 30 de ani, începe brusc să se simtă rău. Câteva zile mai târziu moare lăsând în urmă o soție de numai 27 de ani - devastată de această întâmplare - și o fiică de 6 ani.

Clarificarea unui subcapitol Clicquot

Aici se impune să facem niște clarificări - între faptele istorice documentate și bârfele vremii.

Chiar dacă afacerea începuse să se dezvolte în 1804 - cum am spus mai sus - războaiele napoleoniene au adus un grad de instabilitate extrem de ridicat dimpreună cu blocadele maritime britanice și nu numai. Băutura nu mai putea fi exportată și se strica în sticle, în depozite.

Pe de altă parte, ca în orice criză puterea de cumpărare scade și pentru că interesul oamenilor, mai ales a celor bogați este să se protejeze financiar pentru a supraviețui. Mai simplu, pentru că și noi traversăm o criză fără precedent în această perioadă, ce tai de pe listă - șampania sau hrana de zi cu si și siguranța personală? 

În 1805, François Clicquot ajunsese în pericol de faliment. Moartea sa a fost declarată de familie și se regăsește în documentele vremii - febră tifoidă. Astăzi specialiștii mai spun și că ar fi putut fi un alt tip de febră infecțioasă severă similară ca manifestări cu febra tifoidă.

Tot documentat istoric este și faptul că François s-a îmbolnăvit în timpul unei epidemii locale și, timp de 12 zile, până la moartea sa a avut simptome de febră violentă care au determinat organismul să cedeze. 

Pentru că nu era fitecine, evident că bârfele și speculațiile au apărut imediat, căci "gura lumii doar pământul o astupă". Așa că se vorbea despre o sinucidere cauzată de  depresia generată de perspectiva ruinei financiare iminente. Documentele private studiate azi sugerează că François suferea de tulburare bipolară. Aceasta este definită prin alternanța episoadelor de manie și entuziasm extrem cu depresii profunde.

Căderea economică a afacerii (în 1805) l-a aruncat într-o stare de deznădejde cruntă, alimentând bârfele comunității locale că și-ar fi curmat zilele.

Am simțit nevoia să fac aceasta paranteză de clarificare pentru a înlătura confuzia între avântul afacerii și iminența falimentului. 

În acele momente de durere și disperare, Clicquot-tatăl - devastat de pierderea propriului său copil și covârșit de bârfele lansate, își anunță intenția de a lichida totul. Considera că afacerea era blestemată. Barbe-Nicole Clicquot, soția lui François, însă, se opune și își pune la bătaie o parte din zestrea primită (se speculează că, în banii de azi, ar fi echivalentul a 1 milion de $) pentru a prelua frâiele.

Socrul său, bătrânul Clicquot pune preț nu doar pe inteligența ei extraordinară, dar vede în ea și un spirit antreprenorial ieșit din normele vremii. Ulterior, ea va deveni una dintre primele femei de afaceri din Franța acelei perioade. Dar să nu sărim etapele și să vedem cum a ajuns acolo. 

Susține și tu proiectul Fabrica de oameni

Dacă îți plac poveștile noastre, nu uita să te abonezi ca să fii la curent cu noutățile.
Pentru donații - nu este nevoie să ai cont în Euro, tranzacțiile se procesează automat din contul tău de lei.
Îți mulțumim că ne susții activitatea!
Lectură plăcută în continuare!

Văduva lui Clicquot

Când Barbe-Nicole Clicquot i-a transmis socrului ei că vrea să preia afacerea, acesta a fost de acord, cu o singură condiție - ca ea să urmeze o perioadă de ucenicie.

Dar să mergem un pic și în copilăria lui Barbe-Nicole Clicquot. Aceasta a fost puternic influențată de tatăl sau - Nicholas Ponsardin, mare regalist până la Revoluția Franceză și mare contestatar al regalismului - după aia. Asta în cazul în care credeați că traseismul politic a fost inventat de Miorița laie, laie bucălaie. 😉 Schimbarea de tabere i-a ajutat și să nu pățească nimic în timpul Revoluției Franceze.

Dincolo de afinitățile politice, însă, Nicholas Ponsardin era un foarte abil om de afaceri. Avantajul lui Barbe-Nicole Clicquot era acela de a fi avut un talent nativ pentru lumea afacerilor. Dezavantajul său era că era femeie într-o epocă profund viciată de norme și cutume împotriva femeilor.

Și-a petrecut copilăria, adolescența și primii ani de tinerețe pe lângă tatăl său observând, învățând, dar mai ales înțelegând mersul afacerilor, principiile după care acestea se ghidează și modalitățile prin care se obțin rezultatele. Contextul politic, economic și social al începutului de secol XIX nu era deloc în favoarea femeilor. Conform Codului napoleonian, acestea nu aveau dreptul să muncească, nu aveau dreptul să voteze, să câștige bani, ori să meargă la școli și cu atât mai puțin la universități fără aprobarea tatălui sau a soțului (în multe cazuri a ambilor).

Preluat ca model de multe dintre statele moderne din Europa și din lume, Codul napoleonian reprezintă prima „constituție civilă” a României, adoptată la 1864 și intrată în vigoare la 1 decembrie 1865. A fost valabil în România timp de 146 de ani, până în octombrie 2011.

Văduvia ca avantaj și libertate

Codul napoleonian avea o singură excepție: văduvele erau considerate femei libere și li se permitea să conducă afaceri și să semneze cecuri. De aici și refuzul său ulterior de a se mai căsători. Acest lucru ar fi însemnat pierderea tuturor acestor libertăți, afacerea i-ar fi revenit soțului, la fel și banii, fără ca ea să mai aibă vreun drept asupra acestora. 

Bârfele vremii spun că văduva Clicquot era inimă zburdalnică și îi plăceau asociații tineri și chipeși. Nu putem decât să ne-o închipuim tânără, pentru că nu există nici un portret de-al ei la tinerețe. Singurele detalii provin din pașaportul eliberat în perioada Revoluției Franceze (când ea avea în jur de 20 de ani) din care aflăm că era scundă, cu ochii gri și părul roșcat. Singurele ei portrete sunt din anii de maturitate și bătrânețe.
Iar ca fapt interesant - singura fotografie a sa a fost descoperită absolut accidental în 1980, la un târg de vechituri.

Chiar dacă anul 1805 le produsese cea mai mare pierdere - pe cea a lui François, totuși, odată cu implicarea lui Barbe-Nicole Clicquot au fost exportate peste 110000 de sticle de șampanie până la sfârșitul anului, aproape dublu față de anul precedent. Și asta datorită ajutorului celui mai bun om de vânzări pe care îl angajase François - Louis Bohne. 

Barbe Nicole a devenit nu doar prima femeie care a preluat frâiele unei case producătoare de șampanie, ci și prima femeie producător de șampanie.Ucenicia - condiția socrului ei pentru preluarea afacerii - a durat aproape 5 ani și și-a făcut-o sub atenta îndrumare a lui Alexandre Fourneaux, unul dintre cei mai mari creatori de vinuri.

Astfel, în 1810 își lansează propria companie - Veuve Clicquot-Ponsardin.

“Veuve”, pentru cei care nu știu limba franceză, înseamnă văduvă, iar în Franța, în limbajul cotidian - ca și la noi - obișnuia să se spună "X a / al lui Y" sau, ca în acest caz - "Văduva lui Clicquot". Ori, ea fiind o raritate - femeie și văduvă și cu propria ei afacere, mai ales în producția de șampanie, era cunoscută peste tot, mai ales sub acest apelativ.

Casa Veuve Clicquot Ponsardin

Ea a ales să continue viziunea socrului ei - aceea de a exporta șampania. 
Oricum, Franța devenise Republică (prima Republică a fost între 1792 - 1804)... 🙂 După aia veni Napoleon și o declară imperiu, iar deveni republică și tot așa, că și ăștia s-au chinuit s-o bage de vreo 5 ori până le-a ieșit socoteala și acum le iese chiar pe nas. :))
Ideea e că, din 1810, de când și-a lansat compania - văduva Clicquot a fost izbită în plin de turbulențe politice și economice printre care a știut să navigheze cu succes, dând clasă contemporanilor bărbați. 

În afaceri nu reușești de unul singur

În vremurile când soțul ei era în viață l-a angajat pe Louis Bohne ca agent de vânzări. Acesta, după o călătorie prin întreaga Europă s-a întors, la o lună de la moartea lui François, cu un carnețel plin de comenzi.

Apreciindu-i calitățile de om de vânzări abil, Barbe-Nicole Clicquot face o echipă excepțională cu el după moartea soțului ei. Colaborarea lor ne demonstrează că, dacă nu ai oamenii potriviți în preajmă, nu reușești în afaceri. Dar când ai minți și abilități ieșite din comun precum Barbe-Nicole Clicquot și Louis (care btw, era de origine germană) poți creiona strategii ieșite din norme și întreprinde acțiuni demne de filmele cu spioni și operațiuni extrem de riscante.

Noroc că lor nu le spuneau familia, vecinii și prietenii că "nu se poate" ori că "n-o să-ți iasă" sau, și mai rău "ce faci dacă nu-ți iese?!”...

Pe scurt, contextul istoric arăta așa: între 1812 - 1814, Napoleon Bonaparte era în război deschis cu Imperiul Rus. Comerțul între cei doi coloși era interzis, iar pedeapsa pentru încălcarea acestei interdicții era moartea. Pentru a-și păstra afacerea, Barbe-Nicole Clicquot și Louis pun în aplicare o strategie de-a dreptul nebunească. 

Anul 1812

Țarul Rusiei - Alexandru I - atacă Franța și economic. În vara lui 1812 el dă un decret prin care interzice importul de vinuri franțuzești la sticlă. Ori, șampania este o băutură care nu poate fi transportată în butoaie - s-ar pierde exact bulele care o fac celebră. 

Și aici mai fac o paranteză, că-s fan de paranteze și parantezuțe. 😉 Dacă te întrebi de ce te îmbeți cocă de la șampanie, răspunsul este simplu: deși are cam 12% alcool, are o cantitate mai mare de zahăr, iar beția, de fapt, apare de la combinația zahăr + bule care determină o penetrare mult mai rapidă a alcoolului în sânge. Now you know. :)) 

Decretul lui Alexandru I este menit să distrugă producătorii de șampanie din Franța și să cauzeze daune financiare majore tocmai pentru că aceasta era și printre cele mai scumpe băuturi.

Doar că Louis Bohne era umblat prin lume și cunoștea foarte bine și Rusia țaristă. Așa că găsește o portiță în legislația lor și înregistrează firma Veuve Clicquot ca fiind importator-exportator de cafea. Decretul e decret, interdicția e interdicție, dar arșița de pe gâtlejurile nobilimii ruse nu știe cu legi și interdicții. Aceștia sunt dispuși să plătească sume uriașe pentru licoarea zeilor.

Iar Louis și Barbe-Nicole Clicquot sunt dispuși să riște să spargă blocada pentru asta. Așa că strecoară sticlele cu șampanie în butoaiele cu boabe de cafea. Mirosul puternic al cafelei și actele de importator - exportator de cafea în bună regulă îi păcălesc pe vameșii ruși, spre marea bucurie a aristocrației ruse. Aceasta a fost prima dintre spectaculoasele operațiuni de spionaj comercial și contrabandă de lux marca Barbe-Nicole Clicquot - Louis Bohne, considerată dealtfel și una dintre cele mai spectaculoase din istorie.

Altă paranteză - pont: când mergi în magazinele de parfumuri, pentru a simți cu adevărat mirosul unui parfum, atunci când vrei să testezi mai multe - cere recipientul cu boabe de cafea și miroase-le profund de câteva ori, înainte de a trece la următorul tester. 😉 You will thank me later. :))

Anul 1814

Dacă operațiunea din 1812 a fost spectaculoasă, stai să vezi șocul operațiunii din 1814! Abia aceea a fost lovitură de maestru.

Văduva Clicquot își propune ca, la anunțarea păcii, în momentele acelea în care e confuzie generală, să exporte cu orice preț șampania. Gândirea ei strategică a dat roade, căci, în 1814 - spre marea bucurie deopotrivă a rușilor și britanicilor - Napoleon a fost înfrânt și exilat pe insula Elba. Dar Rusia avea în continuare porturile închise pentru francezi și Europa era în haos total. Iar văduva Clicquot a aplicat un all-in mai ceva ca la poker. Nu putea să aștepte semnarea tratatelor de pace ca restul producătorilor de șampanie - pe de o parte și, pe de altă parte înțelegea perfect avantajul de a fi primul. Și nu orice fel de "primul", ci primul producător de șampanie care pune piciorul în Sankt Petersburg, până să se dezmeticească restul. Asta echivala cu un secol de supremație de piață.

Dar hai să vă povestesc cum au decurs lucrurile, pe îndelete. (Cine ți-a spus că scriu povești scurte, te-a mințit!)

Reims era ocupat de ruși și prusaci. Nimeni nu mișca nimic nici în oraș, nici în toată regiunea Champagne. În esență omul are o singură frică, din ea derivând toate celelalte - și aia e frica de moarte. Pentru unii e paralizantă. Pentru echipa Barbe-Nicole Clicquot - Louis Bohne pare să fi fost stimulent pentru acțiune. Adrenalin junkies și ăștia doi. :))

Așa că își deschid porțile pivnițelor și invită soldații să bea gratis. Iar ei, ca o turmă de animale turbate se reped, nu pentru că ar fi știut ori apreciat ce e aia șampanie - pentru ei era ca soarele - ceva ce există, dar nu poate fi atins. Ori acum - aveau liber. Așa că au făcut ce au știu ei mai bine - s-au repezit să se-mbete și să petreacă. Să se porcească, practic. 

În timpul acesta, Barbe-Nicole Clicquot și Louis încărcau pe ascuns în căruțe celebrul Cuvée de la Comète din recolta de aur din 1811. Și, cum nu puteau folosi o navă franceză au mers cu căruțele până în portul Le Havre și au plătit cu mai mult decât făcea - o navă comercială olandeză numită Zes Gebroeders („Cei șase frați”). 

O cursă nebună, o coincidență și un ambasador de imagine nesperat

Pe 6 iunie 1814, Louis Bohne pornește în călătorie cu nava fantomă, însoțind cele 10.550 de sticle cu lichidul prețios. Ba chiar, pe timpul călătoriei, doarme pe lăzile cu șampanie. Nu pentru că i-ar fi fost frică să nu i le fure cineva, dar, în vremea aceea, sticlele produse industrial erau extrem de fragile și predispuse să explodeze din cauza presiunii. Iar agitația produsă de Marea Baltică nu făcea decât să sporească pericolul ca prețiosul lichid să fie pierdut în întregime, ducând astfel la colapsul companiei Veuve Clicquot. 

Nava a acostat în portul Königsberg (astăzi Kaliningrad), care era cel mai apropiat port liber de la granița rusă. Iar când e să te naști sub o stea norocoasă, lucrurile chiar se așează nesperat de bine. Astfel, chiar în acele zile, coincidența face ca Rusia să ridice embargoul.

Vara lui 1814 a fost caniculară. Odată ajunsă nava în port, Louis a deschis cu teamă lăzile pline cu sticle de șampanie și, spre marea bucurie a lui - totul era intact. Iar nobilii ruși realmente au înnebunit. Marfa s-a vândut direct din port la prețuri exorbitante. Nici măcar Barbe-Nicole Clicquot nu estimase asemenea valori când și-a făcut proiecțiile inițiale de vânzări.
Louis îi scrie:
„Suntem asaltați! Clienții se bat pe sticle. Împăratul Rusiei a declarat că nu vrea să bea nimic altceva!”

Încurajată de succesul nebun, Barbe-Nicole Clicquot mai trimite un transport, câteva săptămâni mai târziu, de data aceasta cu destinația directă - Sankt Petersburg. 12.780 de sticle cu șampanie au uns gâturile de sânge albastru ale Rusiei țariste. 

Barbe-Nicole Cliquot reușise să o ia înaintea tuturor competitorilor ei (toți - bărbați!), avusese curaj și zero dorință de a fi la fel cu ceilalți. În următorii aproape 2 ani de la acest succes, au dublat vânzările, lăsând cu mult în urmă concurența (da, chiar și pe Moët!!!).

Mai jos am făcut vă las un tabel (pentru cei cu minte matematică) și un infografic cu aceleași cifre pentru cei care vedeți mai ușor "poza" - cu un capitol din evoluția vânzărilor Veuve Clicquot, așa cum reiese din arhivele istorice ale companiei.

Compania nu s-a dezvoltat exploziv, de pe o zi pe alta în 1815, ci printr-o ascensiune controlată și bazată pe inovațiile tehnice majore (limpezirea cu ajutorul mesei de remuaj din 1816 și perfecționarea șampaniei Rosé din 1818).

Veuf Clicquot a avut un rol esențial în poziționarea șampaniei ca băutură preferată de casele regale și elite, iar mai târziu, mult după moartea ei, în anii nebuni (anii 1920 - 1930) a intrat și în cluburi și baruri. Dar până atunci hai să vorbim un pic despre anul 1840, dar și despre relația ei cu Louis Bohne.Și o să încep în ordine inversă.

Louis Bohne - iubit sau doar partener de afaceri?

Istoric vorbind, nu există nici un fel de dovezi că între Barbe-Nicole Clicquot și Louis ar fi existat vreo relație amoroasă. Daaar....și aici există două "dar"-uri. Primul este acela că există mărturii cum că Louis i-ar fi sugerat să îi permită să o curteze oficial și, mai apoi să legalizeze căsătoria lor. Doar că acel Cod napoleonian le stătea în cale. Dacă văduva Clicquot ar fi acceptat asta, atunci și-ar fi pierdut libertatea, afacerea ei devenea automat a soțului cu tot ce ar fi decurs din asta. Iar ea a preferat libertatea. 

Un al doilea "daaar" se referă la bârfele epocii. Și asta nu ar trebui să-ți sune decât familiar, căci și în timpurile noastre se bârfește mai ales pe seama femeilor singure, independente, care mai au și "tupeul" a de fi în afaceri. Așa că gura lumii nu putea concepe că scrisorile dintre ei erau doar despre afaceri, dacă nu ar fi existat și o relație amoroasă în spate. Anumite surse vorbesc chiar despre uimirea de a fi descoperit cât de pasional își vorbeau despre afaceri. 

Realitatea nu o va cunoaște nimeni, cel mai probabil - niciodată. Dar hai să luăm în calcul și faptul că Louis fusese nu doar partener de afaceri al soțului ei, ci și prieten foarte apropiat, iar acest lucru e suficient să oprească o relație romantică între ei. Dar, cum spuneam, nu vom cunoaște acest secret și, sinceră să fiu, mie mi se pare mai bine așa. 🙂 Iar Louis Bohne a rămas cel mai de încredere sfătuitor al ei până la moartea lui, în 1821.

1840 - un alt an important în istoria Veuve Clicquot

După succesul din Rusia, văduva Clicquot s-a hotărât să se extindă și pe alte piețe și și-a ales Marea Britanie și alte țări din Europa Centrală. L-a adus în companie pe Edouard Werlé pe care l-a și pus în poziția de CEO (desigur, pe atunci nu exista denumirea asta 😉 ). De atunci vânzările companiei nu au mai scăzut niciodată sub 300.000 de sticle vândute anual.

Aș putea să mă opresc aici cu povestea despre Edouard Werlé, dar ar fi nedrept. Plus că știți că-mi place să vă spun povești. 

Ei bine, Edouard Werlé a fost o altă achiziție foarte bună a văduvei Clicquot. Viziunea lui a propulsat compania într-o nouă etapă de dezvoltare fără precedent. Dacă până în acel an cea mai importantă piață era Rusia, Werlé a intuit perfect că Anglia victoriană reprezintă viitorul. Așa că și-a început o serie de călătorii de afaceri în Marea Britanie și Europa centrală în care a promovat șampania nu doar ca pe o băutură fină. El este cel care a introdus un nou concept: șampania ca accesoriu obligatoriu și la modă pentru ritualurile sociale ale vremii. În marketing definim această tactică drept repoziționare.

Werlé reușește să schimbe mentalul colectiv european care, până atunci era obișnuit să bea șampania la finalul meselor bogate.

Astfel, datorită lui Werlé - în Anglia victoriană șampania este mutată la începutul evenimentelor și devine astfel băutura oficială pentru toasturi, deschiderea balurilor și inaugurări festive. Dar el nu se oprește aici cu influențarea. Mizând pe apetitul publicului pentru evenimentele fericite ale familiei regale, introduce trendul sunetului dopului scos din sticla de șampanie ca “sunet oficial al fericirii” - și speculează asta chiar la nunta Reginei Victoria din 1840.

Tot până prin 1840, pentru că piața rusească prefera șampania dulce (pe care se spune că o bea ca pe un lichior), producătorii francezi de șampanie adăugau foarte mult zahăr. Dar doamnele din înalta societate britanică au început să prefere un gust complet diferit: mai proaspăt, mai acid și mult mai puțin dulce. Așa că dacă a apărut cererea, producătorii trebuiau să se conformeze sau ar fi pierdut o piață extrem de importantă.

Văduva Clicquot și Werlé reduc drastic cantitatea de zahăr din șampaniile lor, iar aceasta nouă formulă pune bazele Brut-ului modern.

Din 1877, la 10 ani după moartea văduvei Clicquot, au început să folosească eticheta galbenă, culoarea în sine fiind una cel puțin neobișnuită pentru șampanie. Dar, în întunecimea pivnițelor sticlele trebuiau să fie recunoscute cu ușurință.Mai jos aveți înregistrarea etichetei galbene ca marcă înregistrată. Photo credit: Veuve Clicquot 

Retragerea Marii Doamne a Șampaniei

Și dacă înclini să crezi că singura preocupare a doamnei Clicquot a fost șampania, ei bine, te înșeli. 
În 1843, când afacerea funcționa la capacitate maximă, ea finalizează un alt proiect - capodopera arhitecturală Boursault. Castelul Boursault mai precis. Realizat în stil neo-renscentist, castelul tronează majestuos pe dealurile Marnei. Văduva Clicquot se retrage aici și devine o gazdă de poveste.

Artiști, politicieni și nobili din toată Europa veneau în pelerinaj la Boursault, ca la Mecca, pentru a o vedea pe „La Grande Dame de la Champagne”. Se spunea în șoaptă că, deși nu părăsise niciodată Franța, văduva crease în propriul salon un centru de spionaj și influență diplomatică globală, unde deciziile politice importante se luau cu un pahar de Veuve Clicquot în mână.

23 de ani mai târziu, pe 29 iulie 1866, Marea Doamnă a Șampaniei - cum fusese supranumită de contemporani - a decedat, nu fără a-l numi pe Edouard drept succesor legitim.
La momentul morții sale ajunsese să înregistreze vânzări de 750.000 sticle / an. Succesorul său, de asemenea, s-a ridicat la înălțimea așteptărilor și a continuat să dezvolte compania ajungând pe toate continentele lumii.

În 1911, compania se afla sub conducerea lui Bertrand de Mun - soțul nepoatei lui Edouard. Compania a înregistrat atunci vânzări de 2.000.000 de sticle.

Arc peste timp - în 1987 compania este cumpărată de către LVMH Moet Hennessy Louis Vuitton SE, în portofoliul căreia se află și azi. Din păcate, pentru că obiectivele financiare sunt mai importante decât heritage-ul, portofoliul Veuve Clicquot a coborât mult ca să atingă și masele. 

În România cele mai răspândite sunt cele mai slabe dintre produsele Veuve Clicquot - și asta nu i-ar fi plăcut văduvei să vadă vreodată. Le găsești la Mega sau în alte hipermarketuri la prețuri de 250-500 de lei. Pe Fine Store, spre marea și neplăcuta mea surpriză găsești tot cele mai slabe produse ale casei. Pe emag ai și produse ceva mai bunișoare - cea mai scumpă șampanie Veuve Clicquot de acolo este undeva la aproape 1200 de lei. România nu este o piață, nu pentru că banii ar lipsi, ci educația. 

Pentru ce altceva ne-o mai amintim pe văduva Clicquot?

Masa de remuaj

Se spune că nu se mulțumea cu lucruri imperfecte.
În vremurile acelea eliminarea drojdiei din sticle lăsa în urmă un lichid tulbure, iar ea pur și simplu nu putea să accepte că nu se poate face nimic în acest sens. Într-o bună zi i-a venit o idee și și-a trimis servitorii să-i aducă masa din bucătărie. În ea dat oblic niște găuri și a pus sticlele cu gâtul în jos și a stabilit perioadele de rotație. Angajații și tot personalul de serviciu al casei aveau interdicție să vorbească despre această invenție. 

Timp de un deceniu niciunul dintre competitorii săi nu a reușit să afle cum de reușea văduva Clicquot să obțină o șampanie atât de limpede și cristalină.

* Deși termenul remuaj nu se regăsește în DEX / DOOM, el este un termen specific și în oenologia românească. 

Prima șampanie "vintage"

Înainte de intrarea ei în afaceri, șampaniile erau făcute din amestecuri din recolte din ani diferiți. Acest lucru era menit să mascheze calitatea slabă a recoltelor.
Doar că, așa cum v-am mai spus, văduva Clicquot nu era persoana care să se mulțumească cu imperfecțiunea. 

Anul 1810 este un an excepțional pentru strugurii săi și creează prima șampanie din recoltă unică.

În 1811 pe cerul Franței a apărut o cometă foarte strălucitoare, iar ei i-a mai venit o idee - să lanseze o șampanie sub denumirea de 'Le Vin de la Comète", pentru că recolta din 1811 era încă și mai bună decât precedenta. A fost, în mod evident, și o acțiune de marketing foarte bună care i-a adus notorietate și i-a dat o reputație solidă încă de la începuturile carierei. 

Notorietatea acesteia, însă, avea să vină doar în 1814, odată cu succesul înregistrat în Rusia.

Nașterea primei șampanii cu adevărat Rosé

Până în acel moment existau șampanii rosé, doar că partea de culoare venea din adăugarea unui extract de fructe de soc. Însă doamna Clicquot nu părea să fie mulțumită de acest lucru. Și, cum era o mare iubitoare a celor mai bune vinuri roșii de Bouzy, realizate din Pinot Noir, s-a decis să amestece vinurile albe liniștite cu o porție de Bouzy. Credința Marii Doamne a Șampaniei era că "Vinurile noastre trebuie să fie plăcute atât pentru gust, cât și pentru ochi."

Această metodă de cupaj este fundamentul industriei și în zilele noastre.

Văduva Clicquot este o femeie cel puțin interesantă și, cu siguranță, cu un creier strălucit și un munte de voință, motivație și rezistență în fața tuturor obstacolelor. O adevărată sursă de inspirație - cu atât mai mult în zilele noastre umbrite de atâta formă fără fond.

Și, ca să încheiem într-o notă și mai optimistă, vă mai spun că nepoata ei a fost prima femeie din Franța care a avut dreptul să-și ia permis de conducere. 🙂

Și vă las să vă bucurați de câteva imagini ale castelului construit de văduva Clicquot, nu înainte de a nota aici și un aspect deosebit de important - lecțiile de marketing.

5 lecții de marketing din povestea văduvei Clicquot

1. Primul pe piață câștigă (dacă își permite să fie primul!)
- 1814 - Napoleon este exilat în insula Elba. 
- Rusia își menține porturile închise
- Producătorii de șampanie așteaptă semnarea tratatelor de pace.

Barbe-Nicole NU AȘTEAPTĂ! Coincidența ridicării embargoului nu este un noroc venit din senin, ci unul pregătit dinainte.

LECȚIA 1: a fi primul nu înseamnă să te arunci cu capul înainte, adică să fii imprudent. Înseamnă să fii pregătit pentru momentul în care se deschide fereastra de oportunitate. Produsul, logistica și relațiile trebuie să fie deja gata, înainte de apariția acestei ferestre.Temelia unui brand puternic este povestea din spatele său.

2. Numele afacerii este chiar numele său și asocierea ei cu un statut - acela de văduvă.

Mai mult, o femeie care conduce o casă producătoare de șampanie era unic la acel moment. Barbe-Nicole Clicquot merge, însă, și mai departe. Șampania “Le Vin de la Comète”, din recolta din 1811, este botezată astfel după cometa care luminase cerul Reimsului în acel an. Astfel, aceasta nu spune doar anul recoltei, ci povestea din spatele ei. 

LECȚIA 2: Povestea se vinde cu mult mai bine când are în spate un “de ce” memorabil. Și ține minte termenul “memorabil”, pentru că în marketingul adevărat reprezintă una dintre pietrele de temelie. De asemenea, un alt lucru pe care mulți îl confundă și care trebuie clarificat: poziționarea nu este sloganul, ci povestea pe care clientul o poate repeta / transmite și altora.

3. Inovația de produs generează avantajul competitiv

Barbe-Nicole nu a acceptat niciodată concepte precum: “merge și așa”, ori “suficient de bun”.

- În 1810 a produs prima șampanie dintr-o singură recoltă, în timp ce competitorii săi făceau amestecuri din recolte din ani diferiți pentru a masca o calitate slabă a recoltelor.
- A perfecționat limpezimea și calitatea șampaniei prin inventarea mesei de remuaj
- în 1818 a creat prima șampanie cu adevărat rose prin cupajul cu vinul roșu de Bouzy

LECȚIA 3: Produsele de calitate se vând mai bine, iar calitatea câștigată prin inovație este greu de copiat peste noapte.

4. Partenerii potriviți - nimeni nu reușește singur în afaceri.

În afaceri nu intri nepregătit. Învață de la cei mai buni, precum Barbe-Nicole care a fost ucenica lui Alexandre Fourneaux timp de aproape 5 ani. De asemenea, fă echipă cu cei mai buni, nu cu cei care îți cântă în strună. Barbe-Nicole l-a păstrat alături pe prietenul și agentul de vânzări Louis Bohne, iar mai târziu - l-a ales pe Edouard Werle să-i fie partener și succesor oficial. Bohne cunoștea piețele și drumurile Europei, iar Werle a avut viziunea de a transforma afacerea și a o aduce în modernitate și astfel a deschis noi piețe și a inventat noi trenduri.

În operațiunea din 1812 - rezultatul nu este doar al lui Barbe-Nicole, ci al lucrului în echipă cu Louis Bohne: ea - cu viziunea, iar el cu cu cunoașterea terenului / piețelor și a legislației.

LECȚIA 4: Viziunea fără oamenii potriviți care să o pună în practică, rămâne doar o idee și atât. În afaceri, alege-ți partenerii care știu ce nu știi tu. Exclude din start pupătorii în… 

5. Risc calculat, nu aruncat cu capul înainte
Cel mai bun exemplu este acțiunea din 1814. Planul a fost construit dinainte, relațiile dezvoltate în timp, produsul a fost cel mai bun, iar logistica a fost coordonată de cel mai bun și mai de încredere om.

LECȚIA 5: Curanjul în afaceri înseamnă să evaluezi toate riscurile posibile și să ai soluții de rezolvare pentru fiecare în parte. Înseamna calcule prealabile. Înseamnă decizii informate, cu un plan B în spate și cu asumarea conștientă a faptului că poți pierde sau a ceea ce poți pierde - afacerea, reputația, notorietatea, banii.

Susține și tu proiectul fabrica de oameni!

Dacă ți-a plăcut, nu uita să te abonezi ca să fii la curent cu noutățile.
Pentru donații - nu este nevoie să ai cont în Euro, tranzacțiile se procesează automat din contul tău de lei.
Îți mulțumim că ne susții activitatea!

Pentru realizarea acestui articol

Instrumentele AI au fost folosite pentru documentare, verificarea și validarea datelor și cifrelor.
La ce nu a fost folosit AI-ul:
1. La cititul surselor
2. La conceperea și scrierea poveștii.

Dacă te bucuri de aceste povești, atunci

SUSȚINE ȘI TU PROIECTUL FABRICA DE OAMENI

Bibliografie:

Veuve Clicquot, Wikipedia, Best of Wines, At thirst for firsts, Smithsonian Magazine, BBC, YouTube, Uncorck Champagne Tours, Bond & Grace, Her Life Magazine, eMag, Fine Store

Și multe altele...

---

Articole recomandate