100 years: The movie you’ll never see

Știai că există un film, un scurt-metraj, pe care nici să vrei nu-l vei vedea niciodată? Poate copiii tăi vor apuca. Nepoții, însă, vor avea șansa asta.

În noiembrie 2015, regizorul Robert Rodrigues și actorul John Malkovich au anunțat semnarea unui parteneriat cu compania franceză Rémy Martin în calitate de producător al unui film experimental SF de scurt metraj.

După cum bine știți, ori dacă nu – aflați acum, Rémy Martin este unul dintre cei mai mari producători de cognac.

Un pic de istorie nu strică

Istoria sa începe în anul 1724, în Cognac, Franța, când un tânăr viticultor, pe numele său – Rémy Martin, începe să producă și să vândă cognac cu numele său. Azi am zice că și-a creat propriul brand. 

În 1738, regele Franței – Ludovic al XV-lea, îi acordă un drept foarte rar – acela de a planta noi soiuri de viță de vie, ca semn de apreciere și de recunoaștere a calității cognacului produs de Rémy Martin.

În 1873 Rémy Martin moare, iar afacerea trece direct în mâinile nepotului său – Paul-Émile Rémy Martin. O alegere mai mult decât înțeleaptă, având în vedere că lui i se datorează și expansiunea internațională, dar și crearea primului logo al companiei. 

În 1810  el reușește să intre pe piețele din Europa, SUA, Asia și Pacific, iar în 1830 creează Grande Champagne Cognac. 

Printre marile lui pasiuni se află și astronomia, dar și astrologia și simbolistica. Așa că în 1870, după ce casa Rémy Martin se așezase și poziționase pe piețele internaționale, Paul-Émile Rémy Martin se gândește să-i atribuie și o imagine distinctivă. Și astfel, pasiunile sale îl conduc spre primul logo al companiei – un centaur. Paul-Émile Rémy Martin era și Săgetător.

Industrializarea, turbulențele sociale și politice de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX afectează și compania. Așa că, în 1910 semnează un parteneriat cu André Renaud. Avocat și comerciant, André Renaud salvează compania de la faliment injectând capital, devenind astfel partener în E. Rémy Martin & Co.. Datorită banilor lui André compania se dezvoltă la adevăratul său potențial, dar…

Pentru că mereu în spatele unei investiții se află niște condiții, de multe ori dure, în 1924 Paul-Émile moare și conducerea companiei îi revine lui André Renaud care devine și primul “Cellar Master of the house“

În 1927 se lansează Rémy Martin VSOP Fine Champagne, primul coniac de acest tip din lume.

Ulterior, după 1965, conducerea a fost transmisă ginerelui lui André Renaud, André Hériard Dubreuil, marcând începutul erei moderne a grupului.

Anul 1948 marchează o schimbare strategică profundă și repoziționarea companiei. Prin renunțarea la amestecurile ieftine, André Renaud decide ca toate produsele casei să fie comercializate sub denumirea de “Fine Champagne” și să producă exclusiv cognac.

Anul 1965, la rândul său, marchează o nouă eră – aceea a modernizării și expansiunii internaționale. André Hériard Dubreuil pune bazele unei companii proprii de distribuție, eliminând astfel costurile de outsourcing, dar mai ales având controlul deplin asupra stocurilor și al calității produselor. Pentru că, în materie de băuturi fine, nu doar producția este un element cheie, ci și păstrarea și transportul, André Hériard Dubreuil mai face un pas important – inițiază parteneriate cu producătorii locali pentru securizarea stocurilor de struguri de înaltă calitate.

În 1981 a introdus pentru prima dată pe piață varianta XO, consolidând poziția pe piața brandului Rémy Martin XO pe piața produselor ultra-premium. 

Din 1990 compania a fuzionat cu Cointreau, formând grupul Rémy Cointreau. Și astăzi grupul se definește ca o afacere de familie, dar nu a familiei Martin, ci a lui Dubreuil. Un singur lucru a rămas neschimbat de 3 secole încoace, însă – calitatea produselor.

Înapoi la film

Așadar, Roberto Rodrigues a fost contactat de echipa de la Rémy Martin pentru a filma câteva reclame. Sau cel puțin, așa a crezut la început. Cum un astfel de client nu acceptă niciodată compromisuri, nu doar regizorul trebuia să fie foarte bun, ci toată echipa, mai ales actorii. La solicitarea legată de scurt metraj, John Malkovich care a acceptat să-și asocieze imaginea cu Rémy Martin s-a simțit provocat și a scris un scenariu SF. Iar dacă știți deja stilul lui Malkovich, deja vă puteți imagina cam cât de neobișnuită ar putea fi povestea. 

Pentru că singurul lucru pe care îl putem face noi este să ne imaginăm. 

Rodrigues își amintea, într-un interviu din 2019: 

 I was making several short films for them, and I finished that one first, we shot that one first, I thought that was gonna be a commercial or something. And then I showed them the movie and they said “Yeah, that’s great, that’s great. That’s the one we lock away.” And I said, “What? That’s the one you lock away? What about the other one with the future…” “No, that’s the commercial.”

Viziunea – o calitate rară pe care puțini o posedă

Viziunea pe care multe companii o clamează este, vezi tu, ceva foarte rar.

Pentru că de la vorbire la acțiune este cale lungă. Iar când vorbim de deschidere, calea e și mai lungă, pentru că deschiderea asta nu e ceva ce te ține neapărat în zona de confort. Iar provocările de pe drum sunt și ele puternice. 

Sigur, compania a făcut și face campanii pe care le vedem și noi și va face în continuare. Doar că, peste toate astea, îi trebuia CEVA. Un “ceva” foarte special, cu încărcătură, suspans și surpriză. Ori acel CEVA nu se construiește peste noapte. La fel ca istoria și la fel ca Louis XIII care nu este doar un cognac, asta dacă poți spune “doar” alături de numele oricărui cognac de la Rémy Martin. Louis XIII este însăși “perla coroanei”.

O să-mi spuneți că iar am sărit de la film la business. O să vă spun că povestea asta este ca șnurul de mărțisor și n-am cum să v-o zic altfel. 🙂

Jean Noel Kapferer obișnuia să spună:

Știți care e diferența între un brand premium și unul de lux? 

Atunci când cumperi un produs premium, primești exact ce plătești, dar când cumperi un produs de lux, de fapt, cumperi un păun. 

Păunul nu este doar o pasăre foarte frumoasă, ci este una specială. Pentru că în păun se află secole de rafinare genetică. Așadar, un produs de lux include produsul, moștenirea (rafinarea) și istoria sa (prin câte și ce etape a trecut ca să ajungă la calitatea atât de înaltă pe care o are). 

Titlul filmului făcut după scenariul lui Malkovich este “100 years: The movie you’ll never see”. Și acum, haideți să vedem ce e cu cognacul ăsta atât de special – Louis XIII.

Și aici deschid o altă poveste în poveste.

Ludovic al XIII-lea și Ludovic al XV-lea

Ludovic al XIII-lea

Supranumit și “cel drept” a domnit în Franța între 1610 și 1643, când a murit; și, în paralel – între 1610 și 1620 a fost și Rege al Navarrei. Din 1620 cele două regate s-au unit. 

Mama lui a fost Maria de Medici, iar tatăl lui a fost Henric al IV-lea. Când tatăl său a fost asasinat, a fost înscăunat Ludovic – pe atunci în vârstă de doar 9 ani. Pentru că nu putea un copil să conducă două regate, mama sa a devenit regent. Oricât de regină a Franței era, Maria rămăsese tributară locurilor natale, așa că împreună cu favoriții ei italieni au condus Franța după bunul plac. Azi i-am zice management defectuos, dacă am vorbi despre o companie. 🙂 “Management” care a aruncat țara în haos. 

La doar 16 ani, tânărul Ludovic preia puterea și o exilează pe mama sa dimpreună cu toți acoliții săi. Având parte de o copilărie marcată de traume profunde și asistând la felul în care mama sa a condus Franța prin intrigi și conflicte, Ludovic a devenit un tânăr taciturn și suspicios. Când a preluat puterea, fiind și foarte tânăr, s-a bazat foarte mult pe primul său ministru – Charles d’Albert, duce de Luynes și, mai târziu, pe Cardinalul Richelieu. Cei care l-ați citit pe Dumas, sau ați fost atenți la lecțiile de istorie din gimnaziu, știți despre cine vorbesc. 🙂 

Împreună cu Cardinalul Richelieu a înființat Academia Franceză și a pus capăt revoltei nobililor. Au mers până lanivelul la care au distrus palatele nobililor care nu li se supuneau și au interzis folosirea “violenței în scopuri private”. Adică au interzis duelurile și deținerea de armate private de către nobili, printre altele. În 1620 Richelieu vine cu un nou concept – și anume – monopolul regal al forței. Acest lucru se regăsește și în zilele noastre, iar Teoria Relațiilor Internaționale îl definește astfel: deținerea și utilizarea forței (aici se includ și armele, nu doar resursa umană) sunt monopolul statului, chiar dacă vorbim de regate sau republici. 

Ludovic al XIII-lea se căsătorește în 1615 cu verișoara sa de gradul II – Anna de Austria, fiica lui Filip al III-lea al Spaniei. Anna a trecut prin 4 sarcini în urma cărora copiii s-au născut morți. De asemenea, îndatoririle regale îl țineau mult pe Ludovic departe de soția sa. Astfel, cuplul regal nu mai avea speranța de a produce un moștenitor la tron. Și totuși, după 23  de ani de căsătorie Anna îl naște pe cel pe care istoria avea să-l numească “Regele Soare” – Ludovic al XIV-lea. 

În epocă, pentru că Ludovic al XIII-lea nu a avut amante, oamenii l-au mai poreclit și “Ludovic cel Cast”, însă astăzi istoricii speculează pe marginea orientării sale sexuale.

Aplecarea sa către arte și modă, dar și ceea ce se speculează pe marginea sexualității lui, au făcut ca el să introducă trendul purtării perucilor de către bărbați începând din 1624. 

În timpul domniei sale regiunea Cognac din Franța a fost recunoscută oficial ca entitate distinctă pentru producția de vinuri și spirtoase. Acest lucru însemna și protecția specială din partea Regelui Franței. Și mai însemna ceva: autonomia zonei. 

De aceea, Ludovic al XIII-lea este considerat cu adevărat “părintele” regiunii Cognac. 

Epoca domniei lui Ludovic al XIII este și astăzi caracterizată ca epoca eleganței clasice și a rigorii. – valori pe care le atribuie și Rémy Martin celui mai prețios cognac pe care îl produce. 

Ludovic al XV-lea

A fost nepotul lui Ludovic al XIV-lea și al treilea fiu al Ducelui de Burgundia. S-a născut la Versailles în 1710 și a primit titlul de Duce de Anjou. Nimic nu prevestea faptul că va deveni rege al Franței, dată fiind poziția îndepărtată din ordinea succesiunii. Dar viața și epoca au făcut ca lucrurile să ia o altfel de întorsătură. După ce descendenții Regelui Soare (Grand și Petit Dauphin) și fratele său au murit rând pe rând – de variolă și rujeolă, vestea că și cei doi băieți ai fratelui Regelui Soare au rujeolă s-a răspândit ca fulgerul pe coridoarele palatului. Ludovic avea 2 ani, iar fratele său – devenit acum Dauphin, avea 5 ani. Medicii s-au repezit către camerele copiilor să le producă “sângerarea” – “metoda” medicală a vremii. Însă guvernanta lui Ludovic, doamna de Ventadour, l-a luat pe Ludovic și a fugit să-l ascundă. Femeia își dăduse seama că metoda medicilor ar fi putut să-l omoare pe copilul de doar 2 ani. L-a ascuns într-o încăpere a palatului și acolo, neștiută de nimeni, l-a îngrijit și a reușit să-i salveze viața.

Trei ani mai târziu, când Ludovic al XIV-lea a murit, având cea mai lungă domnie din Franța (72 de ani de domnie), Ludovic a fost înscăunat sub numele de Ludovic al XV-lea, la vârsta de numai 5 ani. El avea să fie monarhul cu a doua cea mai lungă domnie din istoria Franței – 59 de ani. 

Oamenii l-au supranumit Ludovic cel Iubit, ceea ce spune multe. Pe perioada domniei lui au înflorit arta și cultura. Economia a înflorit și ea, însă doar în prima parte a domniei. Apoi a avut loc eșecuri militare răsunătoare și decizii strategice proaste pentru Franța, care au dus la slăbirea puterii monarhice. 

Jeanne-Antoinette Poisson, cunoscută tuturor drept Madame de Pompadour a devenit amanta sa oficială. Influența ei la Curte era uriașă. Datorită influenței ei asupra regelui s-au dezvoltat artele și cultura iluministă. Iar puterea și influența ei nu se rezumau doar la lucrurile frumoase, ci și la politică – domeniu în care s-a implicat profund. 

Războiul de 7 ani drenează Franța de resurse, dar, mai ales, o aduce în situația de a-și pierde cea mai mare parte a coloniilor din America de Nord și India în favoarea britanicilor. 

În ciuda pierderilor coloniilor, Franța anexează Ducatul Lorenei și cumpără Corsica. 

Sărăcirea țării era evidentă. Atât de evidentă că a reușit să treacă și de zidurile Versailles-ului. În încercarea disperată de a aduna bani pentru a acoperi dezechilibrele și pentru a susține războaiele, foarte multe zone viticole ale Franței au fost distruse și fermierii au trebuit să planteze cereale pentru a putea hrăni populația. Viticultorilor rămași nu li se mai permitea să planteze alte suprafețe cu viță de vie sau să aducă soiuri noi care să îi ajute să-și dezvolte produsele. 

De aceea, decizia lui Ludovic al XV-lea, în mijlocul acestei crize, de a proteja regiunea Cognac și de a-i da dreptul lui Remy Martin de a planta noi soiuri și de a-și continua munca – este o decizie istorică.

Ludovic al XV-lea a murit din pricina variolei pe 10 mai 1774, fiind destul de nepopular la acea vreme din cauza dificultăților economice și a eșecurilor militare. A lăsat în urmă un regat măcinat de datorii. Domnia sa este adesea asociată cu faimoasa (deși probabil atribuită ulterior) expresie „Après moi, le déluge” (După mine, potopul), ilustrând perioada care a precedat Revoluția Franceză. 

Dar, ca să încheiem într-o notă veselă despre Ludovic al XV-lea, o informație de budoar. Se spune despre el că, fiind foarte îndrăgostit de soția lui, în noaptea nunții “și-a consumat mariajul” de 7 ori. 😉

Băutura regelui

Fiecare dintre acești doi regi este onorat de Rémy Martin pentru contribuția la protejarea, dezvoltarea și recunoașterea zonei. 

Așadar, pentru a-l celebra pe Ludovic al XIII-lea, Rémy Martin a lansat în 1874 cel mai prestigios cognac al său, căruia i-a dat chiar numele regelui. Cognacul Louis XIII reprezintă apogeul artei și al vechimii. 

Pentru a-l celebra pe Ludovic al XV-lea a lansat în 1738 Accord Royal – care marchează succesul comercial și legal al casei Rémy Martin.

Ce face cognacul Louis XIII atât de special?

Una dintre cele mai exclusiviste băuturi spirtoase din lume a fost creată și lansată în 1874 de către Paul-Émile Rémy Martin. Acest cognac este considerat o capodoperă.

Imaginați-vă fiecare dintre Grand cellars (Maeștri pivniceri) care începe să creeze acest cognac ȘTIE că nu va apuca ziua în care va putea degusta produsul final. Iar pentru cognacul Louis XIII este nevoie de 4 generații de Grand Cellars care contribuie la realizarea unei singure ediții. 

Aceștia selecționează atent cele mai bune “eaux-de-vie” din soiul Grande Champagne, cel mai bun cru al regiunii Cognac. Pentru o singură ediție se selecționează până la 1200 de eaux-de-vie, care se pun la maturat în butoaie de stejar, vechi de sute de ani, care se numesc tierçons. care au peretele subțire și permit o oxidare fină, specifică acestui brand. Aceste butoaie sunt atât de prețioase încât nu se mai fabrică astăzi. Singurul lucru permis este restaurarea butoaielor existente.

În aceste butoaie licoarea stă între 40 și 100 de ani și doar Maestrul Pivnicer este cel care decide când lichidul dintr-un butoi a atins apogeul maturității și poate fi desfăcut. Odată desfăcut un butoi, cognacul se transferă imediat în decantoare.

Profilul aromatic 

Este unul deosebit de complex. Cele 1200 de eaux-de-vie se armonizează pe straturi câtă vreme stau în butoaie. Spre deosebire de vinuri, la cognacul Louis XIII – odată ce licoarea este extrasă din butoi, pusă în decantoare și sigilată imediat, procesul de învechire se oprește și el imediat.

Specialiștii definesc cognacul Louis XIII ca pe “o explozie de flori și mirodenii”.

Primele note sunt, într-adevăr, cele florale – narcise, iasomie, trandafiri uscați etc. și fructate – de fructe tropicale coapte, cum ar fi fructul pasiunii și nuca de cocos, amestecate cu smochine și prune uscate. 

Corpul (palatul) – sau nuanțele de bază – este format din arome de condimente – șofran, nucșoară, ghimbir și note prețioase de smirnă, miere de salcâm și o tentă discretă de lemn de santal, dar și alte arome, în funcție de fiecare ediție și de măiestria fiecărui Maestru Pivnicer. 

Și, în sfârșit, notele terțiare sunt de cutie de trabuc (cedru), piele veche, ciocolată neagră și o ușoară notă de „rancio” (un gust specific de ciuperci de pădure și nuci, care apare doar la edițiile foarte vechi).

Elementele aromatice distinctive între ediții:

• Classic: Echilibrul perfect între flori și fructe.

• Black Pearl: Are note mai intense de pământ umed, lemn vechi și mirodenii afumate, fiind extras dintr-un singur butoi (tierçon) care a stat într-o zonă mai rece a pivniței.

• Rare Cask: Se distinge prin note mai puternice de frunze de toamnă, nucă și o concentrație mai mare de fructe negre, datorită nivelului de alcool natural mai ridicat (peste 42%).

După ce vă povestesc despre decantoarele în care se îmbuteliază Louis XIII, o să vă spun și despre ritualul de servire care este în directă legătură cu profilul aromatic. 

Decantoarele

Sunt lucrate manual din cristal de Baccarat, apoi sunt suflate cu aer pentru a înlătura orice urmă de praf. Pe măsură ce epocile s-au succedat, acest procedeu a fost și el modernizat – suflarea cu aer făcându-se acum cu aer comprimat ultra-purificat. O altă metodă de curățare a sticlelor este clătirea lor cu o cantitate mică de cognac pentru înlăturarea impurităților. Practic, decantoarele nu sunt atinse de apă, pentru a nu dilua licoarea magică. 

Dopurile decantoarelor sunt și ele realizate din cristal lucrat manual. În funcție de ediție, dopurile pot avea elemente decorative din aur sau alte metale prețioase.

Pe exterior, gâtul decantoarelor este suflat cu aur de 24 de carate sau pictat și poartă simbolul florii de crin. Fiecare decantor este numerotat pe fund, la fel ca fiecare dop, astfel încât numărul de pe dop să fie același cu cel de pe fundul decantorului. În epoca modernă, pentru a controla și mai strict fiecare sticlă, au fost adăugate elemente noi de securitate, precum NFC-urile. 

Designul decantorului este inspirat de o ploscă metalică pierdută de un cavaler în bătălia de la Jarnac (1569) și găsită în 1850. Paul-Émile Rémy Martin a cumpărat această ploscă și a decis să creeze o replică din cristal pentru cel mai bun coniac al său. Fiecare decantor este suflat manual de maeștri sticlari (adesea de la case celebre precum Baccarat sau Saint-Louis), decorat cu flori de crin (simbolul regalității franceze).

Tipuri de decantoare

Fiecare ediție are propriile decantoare făurite manual, care reflectă raritatea lichidului aflat în interior. 

1. Ediția Classic (The Icon)

• Gâtul este îmbrăcat în aur de 20 sau 24 de carate.
• Dopul: Are forma unei flori de crin (fleur-de-lys) din cristal plin.
• Particularitate: Fiecare decantor este suflat la gură de către 11 artizani care lucrează în echipă pentru a-i da forma finală.

2. Black Pearl (raritate extremă)

• Cristalul creat de Baccarat folosește o tehnică de placare multistrat cu titan, carbon și aur.
• Efect: În funcție de lumină, decantorul trece de la argintiu metalic la reflexii de cărbune și antracit. Este un omagiu adus decantorului original din metal găsit pe câmpul de luptă de la Jarnac.

3. Rare Cask (cristal negru)

• Este realizat din cristal negru opac, unul dintre cele mai greu de prelucrat materiale, deoarece artizanul nu poate vedea prin el în timp ce îl suflă.
• Gâtul este adesea decorat cu paladiu (un metal prețios mai rar decât aurul) pentru a sublinia natura „rece” și misterioasă a ediției.

4. L’Odyssée d’un Roi (Personalizat)

• Personalizare: Fiecare a fost gravat manual cu hărți ale continentelor respective.
• Prezentare: Au fost vândute în serviete din piele de crocodil Hermes, împreună cu instrumente de servire din argint realizate de Puiforcat.

5. Edițiile Miniatură și Magnum

• The Miniature (50ml): O replică exactă a ediției Classic, dar la scară mică, păstrând toate detaliile de aur și cristal.
• Le Jeroboam (3L) și Mathusalem (6L): Acestea sunt piese monumentale. Versiunea Mathusalem este prima ediție de 6 litri din cristal creată vreodată pentru un coniac și vine într-o lădiță care conține 8 pahare, un platou și o pipetă specială pentru servire.

Ritualul de servire al cognacului Louis XIII

Cognacul Louis XIII nu se bea. Se experimentează. Ritualul este și el pe măsură. Nu am să intru aici în toate detaliile, pentru simplul fapt că anumite aspecte e bine să rămână departe de ochiul publicului neavizat. Și oricum cred că mă înjurați că v-am plimbat atâta prin istorie și alcool, în loc să vă spun despre film. 😉

Ei bine, începem cu paharele. Evident – tot din cristal, iar forma lor este de lalea, astfel încât să concentreze aromele și să nu lase alcoolul să le acopere. 

Fiecare pahar Louis XIII este unic. La fabricarea unui singur pahar participă 9 Maeștri cristalieri care modelează manual cristalul dându-și-l din mână în mână și modelându-l încet înainte de a-l sufla. 

Prima dată, în pahar se toarnă o cantitate mică (aprox. 20 ml.) și se lasă “să respire” pentru câteva minute. În acest fel straturile aromatice încep să se “desfacă” rând pe rând. E introducerea în poveste, dacă vreți. 

Pasul 2 este mirosirea de la distanță. Specialiștii spun că rotirea paharului de cognac Louis XIII se face lent, nu ca la brandurile comune (de mass-market). E o dezvăluire, nu un atac! 

Pasul 3 este pregătirea palatului. Pe limbă se pune câte o picătură, treptat. La mirosire și în acest pas descoperim aromele fructate. Prin aceasta se pregătește palatul pentru ceea ce va urma. 

Pasul 4 – prima înghițitură ne transportă în mijlocul exploziei aromatice pregătită cu grijă vreme de 100 de ani pentru acest moment.

Pasul 5 – ceea ce oferă unicitate cognacului Louis XIII – este persistența. Aroma persistă în palat vreme de o oră. Și tot în acest pas descoperim notele terțiare. 

Acum poate înțelegeți de ce, de pildă, un decantor de Louis XIII Black Pearl  are prețuri între 40000 și 60000 de Euro, în timp ce unul de Louis XIII Rare Cask are prețul de pornire de la 50000 Euro. 

În rețelele de retail de lux puteți găsi ediția Classic a acestui cognac, la prețuri între 3000 și 5000 Euro. Din ce am găsit eu, pe Fine Store, această ediție este acum la un preț special. 

O concluzie despre cognacul Louis XIII și înapoi la film

În ciuda lipsei de răbdare și a stilului de fast moving / fast consuming / fast…orice, lucrurile cu adevărat valoroase au nevoie de timp, de răbdare, de multă muncă și pasiune. 

Dar pentru ca o construcție să dureze în timp, e nevoie de viziune. Când Paul-Emile Rémy Martin a început să creeze acest cognac știa că nu va apuca să-l bea niciodată și că va trebui să pregătească următorul Maestru Pivnicer să-i continue munca, acesta – la rândul său să pregătească pe următorul Maestru și tot așa. 

Și nu mă pot abține, în acest punct, să nu aduc în atenție proasta educație a profesioniștilor seniori de la noi, indiferent de domeniul de activitate, care refuză, realmente, să dea mai departe cunoștințele lor celor mai străluciți tineri și preferă să-și selecteze doar proști și “yesmeni” ca să-și păstreze ei scaunele. Nu lasă nimic în urma lor. Mă rog, în afară de dezastru. 

Dar să ne întoarcem la filmul nostru. 

Scenariul filmlui

Explorează diferite viziuni asupra felului în care va arăta omenirea peste 100 de ani. Este, ca legătură, o oglindire a procesului de creare a coniacului Louis XIII, unde Maestrul pivnicer care începe cupajul nu va apuca niciodată să guste produsul final. Este despre moștenire și răbdare.

Câteva idei fundamentale pe care filmul vrea să le transmită:

1. Timpul ca ingredient: Mesajul principal este că lucrurile cu adevărat valoroase nu pot fi grăbite. Așa cum un Maestru Pivnicer (Cellar Master) muncește astăzi pentru un produs pe care nu îl va gusta niciodată (fiind gata peste 100 de ani), și realizatorii filmului au creat o operă de artă pentru o audiență care încă nu s-a născut.
2. Relația cu viitorul: Filmul explorează trei viziuni diferite asupra anului 2115:
   • O viziune high-tech, unde natura este complet înlocuită de tehnologie.
   • O viziune post-apocaliptică, unde civilizația s-a prăbușit și natura a reocupat orașele.
   • O viziune retro-viitoare, bazată pe SF-urile anilor ’40-’50.

3. Fragilitatea prezentului: Malkovich a subliniat în interviuri că proiectul este un exercițiu de smerenie. Într-o epocă a satisfacției instantanee (internet, streaming, fast-food), acest film ne forțează să acceptăm că nu suntem centrul universului și că acțiunile noastre de azi sunt, de fapt, daruri pentru generațiile viitoare.

4. Incertitudinea: Există o doză de mister filosofic în faptul că nimeni nu știe dacă în 2115 vor mai exista electricitate, ecrane compatibile sau dacă specia umană va mai prețui aceleași valori. Este un „mesaj într-o sticlă” lansat în oceanul timpului. 

Asta e tot ce se știe despre scenariu. 

Actorii

Nici despre toți actorii nu se știe. Singurele nume care au fost date publicității au fost cele ale lui John Malkovich, Shuiei Chang și al lui Marko Zaror. 

Pe John Malkovich l-ați putut vedea cel mai recent în Cravata Galbenă, însă, dacă aveți dispoziție, eu vă recomand să-l vedeți în Seneca.