Zeițe de categoria B

Trăiești tot felul de momente în viață și fiecare te marchează în felul său. Auzi povești de viață care te zguduie ori chiar te pun la pământ pentru o vreme. Dar tu ești o persoană obișnuită, la fel ca și cei cu poveștile de viață despre care ziceam mai sus. Și nu e absolut nimic peiorativ în asta. Actorul, însă…

Zeițele – Actorul. Ce este actorul și ce-l face special?

Actorul este o specie aparte de homo sapiens sapiens. Dar, cum trăim în secolul vitezelor din ce în ce mai mari, la dracu’, cui îi mai pasă ce simte sau ce trăiește actorul și cât de sensibil e?!…

Actorul are și feminin – actriță. Dar și acest aspect a contat destul de puțin în economia istoriei. Ca și în pictură ori în alte manifestări ale artei.

Ca în “Ferma animalelor”, și-n artă e cam la fel, dar mult mai nasol – dacă-mi permiteți combinația între un titlu celebru și-un banc porcos.

Indiferent ce se întâmplă în viața sa reală, seara, în fiecare seară, omul din actor e încuiat bine în străfundurile sufletului. E scos la lumină doar personajul. Pentru tine, cel din sală, doar asta contează. Și, mai nou – “pentru asta am plătit, dom’le, bilet!”. În fiecare seară omul se transformă în personajul pe care îl joacă și…”toată lumea râde, cântă și dansează”. După spectacol, însă, nici nu contează cât de dificil e, câte lupte interioare are, actorul trebuie să-și smulgă personajul din sine. La fel de rapid și de simplu precum se demachează. Apoi trebuie să descuie odaia în care a încuiat omul și să plece acasă… Unde, cine știe?!… De multe ori, însă, personajul nu vrea să “se ia” și rămâne cu omul, frământându-i gândurile și sufletul.

(Într-un fel sau altul, fiecare dintre noi e un fel de actor, doar că noi nu ne trăim viețile în lumina reflectoarelor și pe scenă și în afara ei. Și crede-mă când îți spun că asta e teribil de greu! Dar, ca în orice spectacol de teatru, ca în orice carte, te regăsești și tu în diverse ipostaze.)

Dacă în antichitate zeițele aveau atribuții clare – una se ocupa cu frumusețea, alta cu vânătoarea, alta cu prosperitatea s.a.m.d., în zilele noastre zeițele sunt de foarte multe și amestecate feluri. Și mai ales…categorii.

Am foarte mulți prieteni actori și am lucrat cu încă și mai mulți actori – deopotrivă femei și bărbați. N-o să te amețesc acum de cap cu propriile mele experiențe cu aceștia. Dar cred că din cauza asta am rezonat atât de tare cu spectacolul “Zeițe de categoria B” și-am ieșit bocind. Adică nu doar pentru că de fiecare dată fac analogii cu viața reală, cu propriile experiențe și trăiri, ci mai ales pentru că mi-am “revăzut” atâtea prietene în fiecare dintre secvențele spectacolului, că la un moment dat simțeam că nu mai am putere să înăbuș urletul interior.

Azi a fost mult mai mult decât atât. Pentru că spectacolul este o împletire de întâmplări reale din viețile celor 3 actrițe absolut EXCEPȚIONALE pe care le-am văzut pentru prima dată în viața mea. Întâmplări care le-au marcat viața profesională, personală sau pe ambele, ori chiar le-au modificat traseul în moduri profunde. (Cum mai scris și despre alți actori că sunt foarte buni, dar, din păcate, sunt prea puțin exploatați la noi – Nuami Dinescu sau Tache Florescu – cel despre care am scris aici. sunt doar două dintre exemple.)

Zeițele din acest spectacol sunt:

• Elena Ivanca – actriță a Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, despre care puteți citi mai multe aici
• Ioana Dragoș Gajdó – actriță a Teatrului „Regina Maria” din Oradea – despre care puteți citi mai mult aici, și 
• Silvia Luca – actriță a Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani, despre care poți citi mai multe aici.

Trei personalități actoricești diferite, de o forță ieșită din comun și o emoție aparte – fiecare dintre ele; din trei teatre diferite – teatre despre care, acum, dacă mă iei repede, chiar nu știu să-ți spun mare lucru (!!!). Și nici măcar dacă mă iei mai încet. În București rar vezi spectacole sau actori din țară. Și spun asta cu tristețe.

În domeniul ăsta ego-ul este până la Lună și dincolo de ea. Al instituțiilor și al actorilor zeităților de categoria A – deopotrivă. În detrimentul iubitorilor de teatru. E ca în medicină, unde toată lumea clamează aceeași formă fără fond, de ani de zile – “pacientul este în centrul atenției”.

Că tot ziceam de medicină, unde tăți îs numa’ Dumnezei, în teatru ai zei și (mai ales) zeițe – pe categorii. Și, din păcate, de multe ori glamurul care înconjoară ideea de teatru e sclipici pentru fraieri și acoperă carii profunde.

(Iar simt nevoia să fac o paralelă. Știți că am făcut un video la cald, pe Facebook, după ce am văzut spectacolul Tatăl, cu Victor Rebengiuc. Ce n-am dezvăluit decât apropiaților este că eu fac o extrem de chirurgicală distincție între rolurile lui Victor Rebengiuc și om. Iar omul VR îmi displace. A propos de spectacolul despre care vorbeam în video, am văzut într-un interviu filmat (e pe YT), cum VR – un actor recunoscut la noi, zeu de categoria A, cum îl face praf pe Antony Hopkins, care, să ne-nțelegem, CHIAR E UN ACTOR URIAȘ…și m-am umplut, din nou, de scârbă.)

Actorul de București se simte superior actorului de provincie. Actorul de București – angajat cu carte de muncă într-un teatru – se simte mai superior (pun intended) actorului liber profesionist. Și tot așa, ai înțeles ideea.

“Teatrul NU e o mare familie”

Spectacolul “Zeițe de categoria B” demitizează, în același timp. Da, până la urmă vorbește despre condiția actriței din provincie, dar scoate la lumină și formele fără fond și le taxeaxă elegant sau dureros – după caz.

“Avizierul vieții” este laitmotiv pe tot parcursul piesei. Este personajul tăcut și omniprezent care punctează fiecare secvență – fie că vorbim despre cele din viețile personale ale actrițelor sau de cele profesionale.

“O regină e regină și cu pantofi și cu adidași și cu bocanci. […] O actriță cade, se ridică și o ia de la capăt” – repetitivitatea unor replici, dozată inteligent pe tot parcursul spectacolului, e menită să-ți arate schimbările de sens, sacrificiile, puterea de luptă și credința. Mai ales credința! – că un casting nu va fi aranjat, că un regizor te va vedea / descoperi – până la urmă…și câte și mai câte!…

“Nu vreau să jignesc, nu vreau să supăr pe nimeni” – dar e momentul să punctăm, pare să spună actrița Silvia Luca. Născută în Republica Moldova, cu visul de a deveni balerină – spulberat, urmează Institutul de Teatru de la Moscova. “Aveam voie să vorbim împotriva comunismului doar îngrădiți între zidurile Institutului”. Se întoarce la Chișinău cu aripile larg desfăcute, pregătită să-și ia zborul, cu entuziasmul tinereții și imaginea ideală pe care și-o făurise din copilărie despre magia teatrului dispare. Găsește o instituție înțepenită în timp, prăfuită și incapabilă să primească lumina și să trăiască din nou.

“Aveam rude în România, dar nu aveam voie să le vizităm decât o dată la 2 ani. Și nu aveam voie să spun că am rude în România, ca să nu-mi fie și mai rău. […] Am ridicat mâna – eu fusesem în România. Și mi-am amintit de prăjitura cu caise făcută de mătușa mea, în care vameșul și-a băgat mâinile (lui murdare – n.a.) și-a frământat-o până n-a mai rămas nimic din ea. Apoi s-a șters de perdeaua care acum mirosea a prăjitură cu caise și a ieșit râzând în hohote, în timp ce eu plângeam.”

Elena Ivanca – “Nu aveam bani să-mi iau o cameră la hotel, așa că m-am așezat pe vine, sprijinită de peretele teatrului. Nu mâncasem de 24 de ore, călătorisem o noapte întreagă cu trenul ca să ajung la acel casting și nu voiam să plec de acolo până nu mă vedeau. Până la 6 seara intraseră toate actrițele (și pe mine nu mă chema nimeni – n.a.) așa că am intrat peste ei, cu ultimele puteri. Și așa m-a descoperit Maestrul” Și spune-mi tu, în ce meserie ai mai văzut atâta dedicare, atâta nebunie? Sau, mai bine zis, câți oameni ai în jurul tău care să fi făcut sacrificii enorme pentru meseria lor?

“Copilul meu nu s-a mai născut” – sala încremenește, iar în secunda următoare acestei replici a Ioanei Dragoș Gajdó , actrița se ridică și schimbă scena cu o ușurință uluitoare. Câtă putere să ai să-ți pui viața pe palme, AȘA – și s-o oferi publicului?!!! Cât de ciudată să fie viața să primești un rol pe care să știi să-l joci pentru că, în paralel, drama bolii propriei mame nu este un spectacol, ci viața reală?!

Mi-am amintit acut când, la un an după ce mama se dusese, m-am întânit întâmplător cu un “prieten” și coleg de breaslă cu care lucrasem multe proiecte. Mi-a zis din prima că arăt ca dracu’. Nu spusesem nimănui prin ce trecusem în ultimii 4 ani din viața mea și nu știu de ce am simțit nevoia să-i spun tocmai lui, dar simplu, fără detalii: …știi, mama a murit. M-a privit cu furie și dezgust și mi-a zis sec și brutal: “auzi, știi ceva – nici pe mine și nici pe altcineva din business nu ne interesează că a murit maică-ta! Eu te-am întrebat “ce faci?”, iar tu trebuia să-mi răspunzi “bine”. Și a plecat lăsându-mă blocată în mijlocul străzii, incapabilă să mă mișc sau să articulez vreun sunet. Dar eu nu a trebuit să urc pe vreo scenă, în fiecare seară – și să joc personaje diferite. Le-am jucat în viața reală, la job – unde n-am lăsat pe nimeni să știe ori să vadă prin ce trec, ce e în sufletul meu – ceea ce e foarte diferit. De-aia cred cu tărie că actorul e o specie aparte de om. Iar spectacolul “Zeițe de categoria B”, printre altele, exact asta ne face pe toți să vedem.

Mai mult, este adusă în discuție condiția femeii actrițe – trecută de 50 de ani. Știu că o să rezonați – o parte dintre voi – cu chestia asta, dacă stăm să ne uităm la ce se întâmplă pe piața muncii.

Mai sunt inserate frumos și câteva (mai multe) inside jokes, pe care un spectator fără legătură cu domeniul nu le va prinde neapărat, dar contextul în care acestea sunt plasate îi ridică neavizatului un colț de cortină – sort of speak – asupra vieții din teatru. 🙂

Pe de altă parte…

Eu nu mă duc la job, eu mă duc la TEATRU!

(replica Ioanei Dragoș Gajdó)

este un statement. Pe care actrița îl rostește cu forță, cu convingere, cu credință și cu fiecare celulă din ființa ei.

Și, într-una dintre scenele de la finalul piesei, mai apar două momente importante

• Redefinirea zeițelor de categoria B – demnitate, verticalitate, refuzul compromisului, capacitatea și dorința de a se reinventa permanent – “o actriță se împiedică, cade, se ridică și o ia de la capăt”, dragostea nealterată pentru teatru și faptul că “nu avem venin de categoria A” 😉
• Trecerea în revistă a unor actrițe pe care puțini și le mai amintesc, chiar și dintre cei care lucrează în acest domeniu și cărora le-au dat nemurirea (ca vechii egipteni) prin rostirea numelor.

Scenariul este FOARTE BINE scris! Alexandra Felseghi, despre care puteți afla mai multe aici, reușește să adune poveștile celor 3 actrițe și să le îmbine atât de armonios încât să obțină un aluat bine închegat, aerat fix cât trebuie și elastic din care regizorul Andrei Măjeri să coacă un spectacol EXCEPȚIONAL. Așadar, se iau 3 actrițe SENZAȚIONALE, se storc bine de toate poveștile lor cu ajutorul scenaristei și se frământă bine de regizor. Se asezonează cu costume mișto (da’ mișto tare, că eu nu mi-am putut reține gândul că aș purta fiecare dintre rochiile, bluzele, pardesiele alea) – din colecția lui Lucian Broscățean, bijuterii interesante de la Monom by Georgiana Ciceo (mi-a plăcut chestia asta, de pe site-ul ei – “ce porți atunci când nu porți nimic?” și care, dacă nu mă înșeală memoria vine de la Coco Channel) și experiența sonoră oferită Adrian Piciorea.

Un regizor bun știe CE vrea, CUM vrea și între CE LIMITE vrea

(Mă rog, cam așa sună una dintre replicile din finalul spectacolului, nu am pretenția că vi le redau cu exactitate)

Ideea e că, la fel ca în business, e important ca omul cheie să aibă cu adevărat viziune. În acest caz – evident, regizorul. După aceea, e la fel de important ca regizorul să știe nu doar cum vrea să arate spectacolul, ci și să îi îndrume pe actori, astfel încât să scoată ce e mai bun din fiecare dintre ei. Ori Andrei Măjeri reușeste asta cu măiestrie.

Noi am avut puțini regizori buni și mult mai puțini regizori excepționali. Măjeri e din a doua categorie. Ia, că m-am molipsit de la categoriile lui! :)) Ce mă bucură foarte tare este aceea că face parte din generația tânără. Puteți descoperi mai multe despre el aici, dar mai ales mergând la spectacolele pe care le pune în scenă.

Ce este talentul?

Între gând și cuvânt este o pauză. Ce faci tu în acea pauză este talentul.

La finalul spectacolului actrițele plângeau, mai mult sau mai puțin vizibil. Cu toate că pe parcursul reprezentației m-am abținut cu greu să nu plâng, la final o lacrimă a țâșnit necontrolat din ochiul meu stâng. M-am panicat și-am încercat să o opresc. Am simțit gustul sărat și, până să mă dumiresc, o altă lacrimă a țâșnit și din ochiul meu drept. Atunci m-am liniștit și n-am mai încercat să rețin nimic. După cele 8 sau 10 chemări la scenă, căci nici nu mai știu exact câte au fost, am așteptat ca publicul să iasă și am urcat pe scenă. Voiam să îi mulțumesc ACTRIȚEI Ioana Dragoș Gajdó pentru surpriza cu care mă amuțise cu o seară înainte – aceea de a-mi oferi, mie, o necunoscută, o invitație la spectacol. M-am trezit că le sar în brațe – lucru pe care nu l-am făcut în viața mea (!!!) și ne pornim pe plâns toate 4 – trei ACTRIȚE MARI, DE CATEGORIA A+++ și… o anonimă. A fost un moment de magie pe care nu știu și nici nu vreau să vi-l explic. N-am vorbit mult. Ne simțeam una pe alta și asta era tot ce conta.

Mă iertați, rogu-vă, dacă am scris cam dezlânat povestea asta, ma simt ca scoasă de sub o avalanșă. Dar vă aștept întrebările în comentarii.

Vă voi ține la curent când se va mai juca acest spectacol – oriunde în țară, dar, până atunci, luați-vă bilete la un alt spectacol extrem de puternic regizat de același Andrei Măjeri – Medea’s boys.

Sigur că am uitat să vă spun de reperele din teatrul antic, ori de minunata capacitate de trecere de la dramă la comedie a Ioanei Dragoș Gajdó într-o fracțiune de secundă, ori de secvența aia cu…. Sau poate nu. 😉 Mi-aș dori să se rejoace acest spectacol la București și să mergeți în număr cât mai mare să îl vedeți. De fapt, mi-aș dori să fie la fel ca în aceste 3 zile – mereu sold out. Nu de alta, dar nu v-am povestit nici măcar 1% din spectacol.

Și, că tot am adus vorba de asta, trebuie să îi mai mulțumesc încă o dată prietenei mele Nuami Dinescu. Am vorbit la telefon chiar după ce ieșise de la premieră și mi-a povestit pe scurt despre spectacol. M-a pus pe jar și m-am apucat să caut bilete. Spectacolul era deja sold out. Între timp, Nuami a scris o postare pe FB. Iar aici e momentul să îi mulțumesc încă o dată actriței Ioana Dragoș Gajdó, pentru întâia ei calitate – aceea de OM. Vă las mai jos niște poze, că vă prindeți voi ce-am vrut să spun. 🙂

À bientôt!