Skip to content 
Călătoria. O privire în urmă
Poate vă întrebați în ce calitate vă povestesc despre imagini, filme și mai nou vă invit să fiți fascina(n)ți?! Și de ce? Care e scopul și la ce vă folosește? Care e legătura între creatorii sud-coreeni de film, produsul numit k-dramas, povestea mea și studiul fascinației? Cum veți vedea și în text, subtitlurile sunt împrumutate din varianta sud-coreană Suits (Avocații). De ce le-am folosit? Ca să vă invit să o vedeți. Și poate să reflectați la adevărul ascuns în spatele acestor cuvinte și cum au dat ele sens imaginilor și poveștii. Iar imaginile sunt din serialul ”O odisee coreană”.
Fragmente de poveste
”Dacă ai ocazia să arunci zarurile, fă-o, vei mai face un pas înainte!” Suits, capitolul 2
La sfârșitul lui 2020, burdușită bine de imagini și mesaje noi, toate șoptite de filmele văzute pe nerăsuflate în miez de noapte, mă gândeam la un proiect nou pentru sensotv.
Fragmente de poveste îl intitulasem și urma să cuprindă interviuri cu oameni pe care-i admirăm într-un domeniu sau altul, în special artiști. Pentru că ei au un fel al lor de a vedea și a exprima din care toți avem ceva de învățat. Interviurile aveau să se învârtă în jurul poveștilor.
Pe mai multe niveluri. De la povestea personală la povestea colectivă, ce povești ne spuneam în copilărie, pe ce povești ne bazăm când ne e greu? Mesaje, structuri de poveste, cât de conștienți suntem de ele?
Ne adorm poveștile sau ne trezesc și alte asemenea.
Fără să-mi dau seama, erau întrebările care apăruseră în mintea mea după ce studiasem intens vreme de luni de zile produsele imaginarului sud-coreean. Începusem să înțeleg cât de cât importanța vitală a unei educații în imagine.
Din oceanul de imagini în care trăim, din mesajele care ne asaltează clipă de clipă, ce alegem, cum alegem și dacă suntem conștienți de ceea ce alegem. Aveam și eu nevoie să decodific imaginea, impactul poveștii, structurile și tiparele, tipurile de eroi și elementele fascinației.
Care e scopul?
”Viața nu-ți va spune care e destinația! ”, Suits, capitolul 16
Vorbind eu cu o doamnă de la PR, i-am trimis acest proiect în speranța că-mi va facilita aceste întâlniri. Răspunsul dumneaei m-a lăsat perplexă. Citez aproximativ: înțeleg ideea dar nu văd scopul.
Care e așadar scopul re-povestirii, inventarierii poveștilor, cunoașterii și împărtășirii lor? Fără să mă supăr, am înțeles că poate e timpul să găsesc eu răspunsurile la aceste întrebări. Și așa a apărut ideea acestui studiu.
De ce? Ca să ne inspirăm, să ne uităm cu ochi mai clari poate la imagini și înțelegându-le, să le alegem conștient pe cele care ne ridică mai degrabă decât pe cele care ne doboară.
Un mediu tv mai curat, o utopie?
”Dacă ai credințe oarbe cu privire la idealurile tale, vei fi trădat de realitate!” Suits, capitolul 12
Și poate că într-o bună zi, ne vom cere dreptul și la un mediu tv mai curat, așa cum facem cu aerul pe care-l respirăm. Pentru că poluarea minții, a ochilor, a inimii e poate și mai dăunătoare decât calitatea aerului. Fără să vreau, mă întorc la imaginarul asiatic, care abundă de creativitate și fantezie, chiar dacă aerul e mai greu de respirat. Cel puțin, asta știm de la tv.
Caruselul cu imagini
”Când nu știi care e destinația, uită-te înapoi la drumul parcurs până acum!” Suits, capitolul 15
Povestea e că într-un fel sau altul, toată viața m-am învârtit în jurul imaginii. Mă fascinau imaginile mișcătoare de mică, dar nu aveam voie să mă uit prea mult. Citeam revistele de cinema și-mi umpleam capul cu numele actorilor și regizorilor și îmi plăcea să fac diverse asociații.
Ca și când știam ceva fără să știu prea bine ce. Nu mă gândeam însă să studiez imaginea sau filmul. Filmul era ca o apă în care mă scăldam și mă simțeam bine, ca în altă lume.
Îmi trecuse prin mintea mea de copil ideea că și această lume a cinematografiei e o mizanscenă, o fabricație, o iluzie și că atunci când se opresc camerele lumea aceasta dispare. Pe mine mă interesa altceva, doar că atunci nu știam.
S-a întâmplat însă să-mi adun tot curajul meu de puștoiacă și să trimit o scrisoare pe celebra adresă a televiziunii române, vă aduceți aminte, nu?
La emisiunea lui Tudor Caranfil, care era pentru mine profesorul de cinema. Și nu, n-am dat-o anonimă. Și minunea minunilor, a citit din ea pe post. Și eu eram acolo, în fața televizorului, cu ochii mari de uimire și de încântare.
Nu-mi venea să cred ochilor și urechilor și zile întregi am plutit îmbătată de fericire. Despre ce film am scris, nu mai știu, ce am scris, nici atât. Ce-mi aduc aminte e că spunea ceva de ochi de copil, de o analiză proaspătă și mă îndemna să continui.
Și am continuat să mă uit la filme, fără să fac multă vreme o legătură cu munca mea din televiziune. Aveam însă dezbateri intense cauzate de filme, ne duelam în idei, ne ofticam și o luam de la capăt. M-am oprit însă din a înregistra nume și date ca la istorie și am început să observ culori, stiluri și teme.
Televiziunea, mesaje transmise în neant
”Apa pe care o bea o vacă se transformă în lapte, apa pe care o bea un șarpe se transformă în otravă”,
Suits, capitolul 6
În televiziune, am început ca reporter. Lucrând cu operatori, am început să mă minunez de legătura tainică dintre ochi și mână. Ochiul de operator era ceva ce nu aveau toți și unii vedeau ceea ce ochiul meu nu vedea.
O mână e o mână, desigur, dar cum poți face un poem în imagini despre o mână? Procesul acesta mă fascina. Încă nu-mi dădeam seama despre ce era vorba. Mă interesau în același timp conținutul, cuvintele, ce păstram din ce spunea un om și ce aruncam. Încă nu știam cum alegeam ce era relevant sau nu.
Se face însă că după o vreme, unii au văzut în mine altceva și m-au promovat producător. Package mai întâi, adică montam mai multe materiale, care nu mai erau ale mele. Așa am început să văd greșelile, defectele, lipsurile din imagini și cuvinte, ingredientele fără de care produsul finit nu-și putea atinge ținta.
Care era aceasta? Încă nu știam, dar trebuie să fie ceva mai mult decât informație. Au urmat apoi încă niște trepte, de producător executiv și apoi de producător general.
Și emisiunile. Cele care cuprindeau mai multe reportaje, pe care le montam, și apoi cele de montajul cărora nu mă ocupam deloc.
Am avut șansa să mă joc destul de mult cu imaginile, ordonându-le și re-asamblându-le ca să iasă ceva memorabil. Îmi doream ca măcar un cadru sau muzica, niște vorbe să producă o impresie asupra cuiva și poate un gând.
Dar dacă…
”Nu poți să te întorci în timp și să o iei de la capăt…
Începeam să descos procesul de a pune emoție în imagini dar tot nu știam prea multe. Am experimentat mult și bine. Am înțeles că fără un operator și un monteur bun n-ai nicio șansă la a spune o poveste bună.
Am ținut cât am putut de cei mai buni pe care îi întâlnisem. Începusem să re-creăm povești din imagini și vorbe, cărora le găseam muzica potrivită, ritmul de editare și dacă ratingul era bun, înseamna că reușisem să captăm privirile.
Doar ne jucam cu ce aveam, cu un brut, din care făceam cea mai mișto poveste posibilă. Foloseam toate trucurile pe care le știam, alteram imaginea și re-compuneam vorbele ca să iasă ceva memorabil. Și ieșea. Eram însă departe de a înțelege impactul imaginii și mesajele transmise.
La început, montam mai ales noaptea. În liniștea cabinei de montaj, ne lăsam imaginația să zboare și ne minunam și noi de ce ieșea. Condiția era însă să ai cu ce să lucrezi. Și nu aveam niciodată suficient material. Pentru că pe parcurs, procesul te îmbia la alte și alte scheme, care necesitau alte imagini. Totul începea cu dar dacă…
Fragmente de viață în direct
”Există întotdeauna o parte întunecată în spatele măștii adevărului” Suits, capitolul 3
Au urmat apoi televiziunea și emisiunile de știri, reportaje și talk-show-uri. Liga imaginilor în direct. Pe atunci nu-mi dădeam seama, azi însă când mă gândesc cu câtă inconștiență se transmit imagini și mesaje, mă trec fiorii.
Ceea ce făceam practic era un montaj live, dar nu îmi dădeam seama. De ce din anumite reportaje păstram doar anumite fraze, mesaje în cuvinte, de ce alegeam anumite imagini, ce-mi spuneau ele? Știam doar intuitiv.
Le alegeam fără să știu de ce le alegeam. Și totuși, le alegeam bine. Intuiția mea dădea rezultate frumoase. Mă ocupam acum și de imaginile care intrau și de mesajele care își luau zborul către lume.
Dar echipa se mărise și la fel și dependența de mai mulți oameni, cu ochi și minți diferite. Regia de emisie a unei televiziuni o asemănam cu o corabie sau cu o barcă, în funcție de mărime. Era ca un centru de comandă, deci reprezenta capul, dacă ar fi fost o ființă. Dar în același timp și inima, pentru că fără ea televiziunea nu avea viață, nu ființa. (va urma)
”… dar poți imagina un nou sfârșit începând de acum” Suits, capitolul 9
Personajele principale din Odiseea Coreană sunt Zeul Maimuță, Marele Înțelept asemănător Cerului și o muritoare cu puteri speciale, o fată al cărei sânge miroase a flori de lotus. Iar brățara e, poate v-ați dat seama, legătura de iubire…
