Skip to content 
After life 2, apostolatul iubirii
Poate vi se par niște cuvinte prea mari, mai ales că e vorba de Ricky Gervais. Poate îl găsiți prea îndrăzneț și obraznic, genul care spune ceea ce alții nici nu îndrăznesc să gândească și dacă gândesc, nu recunosc. Uneori mai sare calul și uneori apasă prea tare pe accelerație. Dar poate că asta e natura lui uraniană de joker, de nebun care-l distrează pe rege și nu pe curteni.
Revin la serialul scris și regizat de el, After Life. În primul sezon, personajul suferă atât de mult după moartea soției, încât nu vrea să mai trăiască. Dar pentru că nu reușește să se sinucidă, atunci măcar să sufere toată lumea.
Salvarea vine de la oamenii pe care îi întâlnește și care suferă și ei. Cine ar fi mai amărât ca mine pare că se înteabă Gervais? Un dependent de droguri pe care îl ajută să scape de suferință.
Sar peste analiza muncii lui de pănă acum, dar și în acest caz, Gervais dă dovadă de curaj. Poate a suferit el însuși de depresie și asta l-a ajutat să se pună în pielea acestui personaj. Sau a văzut această boală cum se strecoară peste tot și vrea să ofere o rețetă.
Pentru asta, se duce într-un orășel liniștit de provincie englezească (locul unde nimic nu se întâmplă, în căsuțele pitorești nimeni nu e mulțumit de viața lui).
Ce ar putea fi mai anost? Locuitorii? Cea mai bizară colecție de looseri pe care îi poți vedea laolaltă.
Gervais îi caută pe cei care nu au niciun merit, nicio virtute, n-au făcut nimic extraordinar, nu așteaptă nimic, mănâncă și beau, nu se spală, sunt obezi, părăsiți, neputincioși, obsedați, dependenți, respingători la prima vedere. Și desigur, niciunul nu suferă ca personajul nostru.
Munca? Gazetar la jurnalul local. Prilej de a întâlni personaje și a scrie povești care nu și-ar găsi locul în nicio gazetă de pe planetă. Nu doar absurdități, nimicuri, doar că sunt nimicuri locale și prin asta, își găsesc locul în gazetă. Un personaj cinic, depresiv, cu tendințe sinucigașe, înconjurat de câte un singur exemplar dintr-o categorie socială. Și astfel, își duce el crucea zi de zi.
În primul sezon personajul nostru îi rănește pe toți sperând că astfel va suferi mai puțin. Dar nu merge. E în perioada de negare și orice gest cât de mic îi cere un efort uriaș.
Încet, descoperă că nu e singur. Depresia și tristețea sunt la tot pasul, viața nu e bună nici pentru ceilalți, și alții vor să moară.
Rețeta are nevoie de dezvoltare pe câteva direcții.
Mai întâi, rutina salvatoare. Plimbatul câinelui zi de zi și hrănirea lui, mersul la muncă, așa nesatisfăcătoare cum e, comunicarea cu ceilalți, așa imperfecți cum sunt, datoria de a vizita un tată bolnav.
Prietenia ocazională cu o femeie care zi de zi vizitează și ea mormântul celui drag.
Apoi, acceptarea devine posibilă odată cu vorbirea despre suferința proprie. Zi de zi, personajul supraviețuiește, chiar dacă simte că nu are niciun rost. Ceilalți însă, vor să trăiască. Și ca să înțeleagă de ce, îi creionează în tușe groase. Până devin de nerecunoscut. Ca și cum ar fi părți din el pe care le caricaturizează, le coboară sub nivelul lui, ca să le poată accepta. Prin asta, totuși îi umanizează pe toți.
Numitorul comun al normalității e anormalitatea. Toți suntem nebuni, n-avem a ne mira de nimeni, orice poveste oricât de ciudată ar fi la prima vedere, ascunde aceeași suferință, dorința de a fi văzut, acceptat, iubit.
E un serial terapeutic. Rețeta lui de supraviețuire funcționează și are sens.
Mai întâi, își acceptă suferința. Trăiește cu ea zi de zi. Nu-și bagă pe gât texte motivaționale, nu vrea să se simtă mai bine, vrea să sufere și merită să moară. Până una alta nu-l lasă câinele.
Apoi cunoștințele pe care începe să le vadă ca pe niște ființe umane. Dispare ca victimă a circumstanțelor și începe să-și asume situația.
Conștientizează că atunci când era fericit, era arogant și suficient. Și da, nu știa că e fericit. Realizează că i-a fost rușine să danseze, să-și declare iubirea, să facă toate micile gesturi care construiesc o relație.
Oricât de dureros ar fi, stă între acești opuși. Ar vrea să moară și totuși, acceptă să trăiască. Dacă nu pentru el, măcar pentru ceilalți.
Inima suferindă e acum deschisă și printre crăpături se strecoară bunăvoința, empatia și de ce nu, iubirea. Sau posibilitatea ei cu o nouă poveste.
E clar că suferința e necesară nu doar pentru a avea compasiune față de ceilalți. Dar și pentru a avea compasiune față de sine.
O inimă frântă devine solul empatiei. Personajul se transformă încetișor într-un om mai bun. Nu în mod miraculos, ci uman, cu toate umbrele lui.
Începe să se vadă așa cum e de fapt și se prezintă onest în fața lumii. Fără înflorituri. Își recunoaște greșelile trecute și prezente. Odată cu mea culpa, apare dorința de schimbare. Ar vrea, timid, să facă ceva pentru ceilalți. Pentru că nu vrea ca ei să-și provoace singuri suferințe inutile.
Și atunci începe să vorbească de micile bucurii pe care le-a trăit. Exemplul lui le dă speranță și celorlalți. Zi de zi privește în trecut prin prisma înregistrărilor evenimentelor care colorează viața unui om. O nuntă, un botez, o aniversare, o petrecere cu prietenii. Și își amintește micile comori, gesturile de tandrețe, cuvintele de iubire, încrederea în ceilalți.
M-am găndit la Christos, plimbându-se printre prostituate și leproși. Nu pentru că i-aș asemăna pe cei doi. Ci pentru că Gervais își propune să ne arate că în acest spațiu sărăcăcios, găsește frânturi de frumusețe.
Aici nu ni se înfățișează omul în varianta sa cea mai demnă de admirație. Dimpotrivă. Și cu toate astea, fiecare, oricât de respingător ar părea, ascunde în sufletul lui o dorință. Fiecare ascunde bunătate și compasiune.
Și personajul, deși nu e încă vindecat și tot mai vrea să moară, începe să înțeleagă cum funcționează lumea. Și că are și el un rol.
Și că o vorbă bună la timpul ei prețuiește enorm. La fel ca un gest dezinteresat. Fără să știe, descoperă iubirea necondiționată. Și începe să țeasă o poveste nouă.
Există viață după viață, chiar dacă asta înseamnă să mori puțin în fiecare zi. Ceea ce e adevărat.
De ce apostol? Pentru că ce se cere de la noi dacă nu să fim buni unii cu alții? Să ne iubim și dacă asta e prea greu, măcar să nu ne rănim inutil. Personajul nu e nici păcătos nici sfânt și nu asta e optica lui Gervais. El ne reamintește că-n fiecare păcătos un sfânt așteaptă la ușă.
O lecție și pentru noi, zilele astea, să găsim frumusețea ascunsă în bucuriile oricât de mici și de neînsemnate ne-ar părea, să rămânem empatici și să dăm dovadă de umanitate, oricât de grele vremurile și oricât de insuportabili unii sau alții.
Mi-am amintit replica lui Jude Law din Young Pope (când îl trimite pe cardinalul păcătos la capătul lumii, în pustiul alb).
Spune așa:
”Frumusețea, la temperaturi joase, aia e frumusețe! ”
Ce frumos ati spus, la Blaga m-am gandit si eu
Exista dureri vesnice. Ele sunt noroiul din adancul sufletului fara care poate ca nu ar putea sa creasca nuferi, dupa cum spunea Blaga.
Exista regrete pentru ce n-am facut din nestiinta, desi am fi putut sa facem. Oribilele gesturi sau cuvinte iremediabile aruncate in momente de lipsa de control. Rani pe care le-am produs altora si pe care ne-am da viata sa le putem inchide, dar nimeni nu are nevoie de sacrificiul nostru. Suprafata trebuie totusi pastrata limpede si luminoasa pentru ajutorul celor care ar putea sa aiba nevoie de noi.