Pe stradă e liniște. Ca într-o zi de duminică de dinainte de izolare, prietene. Aici, în jurul casei unde trăiesc, a fost mereu liniște duminica. Și acum e duminică în fiecare zi. Câinii din curtea vecinului latră, guguștiucii cântă. N-am văzut niciodată atâția guguștiuci curtându-se și iubindu-se ca zilele astea. Îi privesc cum se ating cu ciocurile de mai multe ori. Apoi se depărtează. Se țin unul după altul, se învârt și se fălesc, parcă ar zice iată-mă, nu-i așa că sunt frumoasă? Și pe cer e liniște iar seara zboară păsările în neștire înainte de a se duce la culcare. Mă uit în fiecare seară la ele și mă gândesc la libertate. Mâine poimâine o să aflăm că s-au înmulțit ciocâriliile și că se vor lua măsuri. Cine știe?

Scrisori către un prieten - Cântecul deșertului

M-am gândit zilele astea la deșert, când l-am văzut prima oară. Mintea s-a dus într-acolo pentru că și în deșert e liniște. Deși nu pare cel mai potrivit cuvânt. Pentru că liniștea din deșert nu e liniștea de pe stradă când nu trece nicio mașină, nu e liniștea în care auzi păsărelele cantand. Nu e liniștea aceea, în care asculți vântul șoptind. Dar ce fel de liniște e atunci, m-ai putea întreba? De ce pare atât de adâncă?

Și dacă nu e liniște, prietene, ci un cântec, un cântec  al deșertului, un vuiet al vântului, neblocat de nimic, o zburătăceală liberă de orice obstacol. Un deșert pietros prin care am mers de noaptea până dimineața într-un început de vară. Niște delușoare ici colo, câte un pomișor rătăcit, și dacă viețuiește vreun om  pe-acolo, în oază mai vezi  niște oi sau niște cămile. Mulți copii și multe pisici. 

Scrisori către un prieten - Cântecul deșertului

Și totuși, aș fi rămas o vreme în deșert. Și m-am întrebat de ce, de ce îmi părea deșertul așa de atrăgător? De ce m-aș fi prăbușit acolo și nu m-aș mai fi mișcat? De ce părea  locul perfect pentru o contemplație îndelungată, de cine știe câte ore, în care să nu mai știi cine ești. Să te pierzi în imensitatea lumii, nu a lumii cu zgomotele ei, ci a lumii neîncepute sau neterminate, a lumii care nu vrea nimic și nu prețuiește nimic.

Așa îmi părea deșertul, un loc care nu dă doi bani pe lumea de afară, nu dă doi bani pe umanitate cu orice ar fi avut prețios în ea. Nu prețuiește nici muzica ce-ți vrăjește simțurile, nici gusturile amețitor de dulci sau de sărate, nici băuturile ce-ți iau mințile, nici cuvintele mincinoase, nici culorile îmbietoare, nici compania oamenilor care au atâta frumusețe în interior că trebuie să construiască o oază în exterior, nici puterea vremelnică, nici aurul, diamantele, nici …nici…nici.

Căci ce-ar fi fost un diamant într-un deșert? O piatră ce-ar fi reflectat lumina soarelui până ar fi venit un vânt. Acesta ar fi stârnit praful, care ar fi acoperit diamantul, care ar fi ajuns iarăși în măruntaiele pământului. Și nici deșertului nici diamantului nu i-ar fi păsat.

Deșertul nu prețuia nimic din toate astea și în general nu prețuia nimic din ce exista sub stele. Un uriaș căruia îi era bine așa cum era, ca un hermit ce trăia singur, fericit în singurătatea lui, ascultând vântul, praful albui-roșu, apoi lipsa vântului, căldura, nimicul, cerul infinit în stele pe timpul nopții, nevisând nimic, nedorind nimic, netemându-se de nimic, nefăcând nimic.

Aș fi poposit acolo, prietene, în îmbrățișarea rece a deșertului. Un loc locuit de nimic. Nimicul cânta, bucurându-se de nimic, că nu e nimic de cântat, nimic de făcut, nimic de dorit. Atâta libertate. Oare cum ar fi reacționat un om închis între zidurile lumii la un pustiu nesfârșit de praf și căldură?  Dar ce eliberare, să trăiești doar. De înțeles de ce înțelepții își găseau lumina în pustiu, de ce rătăceau ani în șir și se întorceau apoi în lume eliberați de lume.

Să nu mai auzi cântecul de leagăn al lumii, să nu mai asculți, să încetezi a mai fi copilul care adoarme legănat de o vrajă care-l ține legat pe vecie. De vraja lumii. O, dormi copilul meu și-n vis îți voi da liniște și bucurii și bogății, dormi, pruncul meu și leagănul îți va fi loc de joacă și de moarte. Ascultă cântecul meu, privește, simte, miroase, auzi cum șoptește vântul, auzi cum iubita îți îndulcește inima, privește iarba și florile.

Ascultă cum cântă viața, cum te cheamă, închide ochii și lasă fiecare șoaptă să te mângâie, lasă mâinile mele să-ți aline durerile, să-ți vrăjească simțurile, umple-ți brațele de bogății doar pentru tine făcute. Mestecă, înghite, uită, uită tot și lasă-te purtat de frumusețea lumii, e nesfârșită și mereu roditoare, privește cerul și trăiește ca un zeu.

Scrisori către un prieten - Cântecul deșertului

Toate astea sunt pentru tine, copilul meu, ia tot ce-ți dorești, iubire, putere, bogăție, da, pentru tine sunt toate, nu te opri, visează, visează, visează și tot ce-ți dorești se va împlini…dormi, dormi, copile și visează, e tot ce contează…

Cântecul înșelător al lumii. Lumea, o închisoare, un vis. O singură dorință! Eliberarea!

Să ieși, să uiți lumea. Să te bucuri de ea, apoi s-o dai la schimb, să-i întorci spatele, să vezi dincolo de hățișul de vise, de iluzii, dincolo de frunzișul de aur, dincolo de întunericul din tine, să treci prin umbre și să-ți croiești drum spre afară, spre lumină.

Să ieși, să ieși mai repede, astupându-ți urechile, să nu mai auzi cântecul ei vrăjit ce te cheamă să te înfrupți, să-i bei vinul dulce, să întorci spatele la tot, să nu mai vrei nimic, să știi de-acum că nu e nimic de făcut, nimic de dorit, nimic de împlinit.

Norul de praf se ridica în urma mașinii, adânciturile pământului ne loveau fiecare mușchi, într-o hurducăială continuă, îngrozitoare. Doar să te ții de ceva să nu cazi. Și o durere surdă cu care am plătit întrarea pe acest teritoriu pașnic. Și praful alb peste hainele negre. Praful deșertului ca amintire. Pantofii au zăcut albi de praf multă vreme, prietene, cum praful rămăsese și undeva în inima mea.

Cum au rămas atâtea amintiri, prin sertărașe, prin cutiuțele din minte,unele ordonate, altele alandala. Ce dezordine.

Să faci curat, să sortezi, să arunci, ce binecuvântare. Poate că numai acest lucru în sine e necesar pentru ordinea lumii. Să crezi că fiecare fărâmă de ordine pe care o aduci în viața ta schimbă încrengătura universului. Ca și cum materia, reașezându-se, se reașează întreaga lume.

Ha, iata o crăpătura, un spațiu. Prin această crăpătură, dacă aș crede suficient, poate ar intra ceva lumină, poate ceva bun s-ar putea întampla.

Scrisori către un prieten - Cântecul deșertului

Ca atunci cand reașezi mobila prin casă și simți în tot corpul  o energie nouă, ceva s-a schimbat, fără să poți să spui exact ce. Doar că aerul e mai proaspăt, spațiul diferit, și ce ușor e să rearanjezi spațiul. Poate că oamenii ar trebui obligați ca o dată pe lună să-și rearanjeze spațiul în care locuiesc, să schimbe locul mobilelor , să dea din lucruri, cel puțin 10% obligatoriu.

Și poate că ar respira altfel și poate că viața li s-ar părea altfel, chiar dacă ar trăi în continuare într-o închisoare, chiar dacă doar i–ar vopsi  pereții sau ar pune o perdea albastră la fereastra cu gratii invizibile, chiar și așa.

Dacă aș crede suficient de tare că doar actul în sine e eliberator, de aceea necesar, vital, căci fără el, am fi înghițiți de gaura inacțiunii, în care toate gândurile și toate temerile și toate dorințele dintotdeauna își dau mâna și țes un mormânt greu.

Pe cei care dorm, visând, mormântul îi înghite. Pe cei care se trezesc și luptă pentru o fărâmă de viață adevărată, zeii îi mai păsuiesc, curioși ce vor face.

Mai bine să trăiești puțin dar autentic, decât mult dar în minciună. Tot Hannibal ne scoate din încurcătură. Am auzit replica asta în serial și mi-a plăcut foarte mult, așa că am ținut-o minte. E clară și explicită.

POate vrei să citești și

2 Comments

  1. Si eu port in suflet acest desert, cu amintiri de iubire si de sclavie, dar n-as fi reusit niciodata sa il descriu asa!
    I-ai redat noi dimensiuni, despre care nu stiam ca ar putea sa existe.
    Multumiri!

    1. ma coplesiti. cate inimi, atatea tablouri, nu?!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.