Încuiată în Rai pe dinăuntru

Azi, când Vio a dat like la captura cu noi patru împărțind ecranul telefonului meu în ferestre egale, azi mi-a fost dor.

Nu de televiziune, nici de adrenalină, ci de mine cea din anul 2013. Atunci chiar aveam o viață socială, simțeam că aparțin unui grup și încă nu-mi pierdusem entuziasmul în privința profesiei pe care o aveam.

Eram fericită și știam că sunt 😊. Ceea ce nu știam era că fericirea aia nu va dura mult. Universul ăla în care mă simțeam împlinită și în siguranță s-a destrămat puțin câte puțin, cu fiecare om care părăsea compania la care lucram și, implicit, grupul de la masa de prânz.

În cele din urmă am plecat și eu și, spre marea mea rușine, azi nu-mi aduc aminte dacă mi-am luat sau nu rămas bun de la Viorica.

Despre ai mei, în izolare

Să te trezești nu pentru că a sunat alarma telefonului ci pentru că printre draperii și-a făcut loc o rază de soare și îți intră în ochi.

Să te trezești lângă copilul vesel care își pune tălpile pe obrajii tăi, așa cum a văzut o dată în videoclipul Numb al trupei U2. Și râde, râde cu poftă.

Cu spatele se împinge în taică-su, încercând să-l dea jos din pat. Iar de pe marginea patului, încă sforăind dar simțind că alunecă, taică-su să te caute prin așternut, să se agațe de brațul tău, cu degetele înfipte în carnea ta, ca să nu cadă.

Ăsta cred eu că e raiul, iar eu am norocul să fiu încuiată pe dinăuntru pentru încă o vreme.

Oxitocina îți dă și mai multă încredere în tine, te face mai empatic, ai mai multă răbdare cu ceilalți.

Ești mai cumsecade, cum ar veni.

Când crește oxitocina, scade cortizolul! Cortizolul e hormonul ăla de stres care hrănește frica și frustrarea, care te face să-ți închipui că lumea e rea și îți e potrivnică.

Aș băga mâna în foc că am luat câteva decizii aberante în viața asta pentru că acest hormon parșiv și-a băgat coada și mi-a alterat percepțiile despre anumite situații în care mă aflam. Cortizolul crește când nu te odihnești destul.

Noi credem că nu putem dormi pentru că suntem îngrijorați, dar s-ar putea să fie invers. Devenim tot mai îngrijorați pentru că am pierdut in prealabil cam multe nopți, am sacrificat somnul de noapte pentru te miri ce activități.

Când o ia razna cortizolul și urcă până la cer, atunci apar tot felul de neliniști care ne uzează și psihic și sufletește.

Am vorbit atâta despre chimie, anatomie și psihologie ca să zic de fapt un adevăr foarte simplu: pe mine izolarea asta mă vindecă! Îmi face bine. Mă odihnește și mă echilibrează.

Criza în Belgia. Haosul

În Belgia, rata mortalității de Covid-19 e mare. Bilanțul arată că din februarie până azi, 28 aprilie, au murit 7331 oameni infectați. Rețineți că populația țării e de numai 11 milioane. Au super laboratore, centre universitare, investiții în cercetare, un sistem sanitar impecabil, o capacitate de testare mai mare decât a multor alte state europene și totuși au pierdut foarte mulți oameni.

Eu rămân la părerea că măsurile de distanțare socială s-au luat cam târziu.

A fost destul de greu să se armonizeze guvernele regionale între ele. Autoritățile din Flandra s-au opus inițial ideii de lockdown, preferând să nu sacrifice economia și să meargă pe ideea imunizării de turmă.

Cei din Bruxelles și Valonia erau pentru măsuri care să aplatizeze curba. De la sfârșitul lunii februarie urmăream foarte îngrijorată presa belgiană, italiană, franceză, britanică, olandeză, dar și dezbaterile din parlamentele regionale belgiene, din cel federal.

Apoi corelam toate datele cu informațiile pe care le primeam de la universitatea unde sunt masterand, de la Parlamentul European unde muncește soțul meu și de la creșa unde merge fetița noastră. Îmi rezulta un haos care demonstra că nu exista o viziune clară, unitară.

Imaginează-ți așa: noi locuim în Regiunea Capitalei Bruxelles, dar eu mergeam zilnic la Université de Liège, în Valonia francofonă, traversând o bucățică din Flandra neerlandofonă.

În fiecare regiune sunt alte autorități, cu altă viziune în abordarea pandemiei. Parlamentul European, unde lucrează soțul meu, funcționează după alte reguli decât cele ale instituțiilor publice belgiene.

Copilul e la o creșă europeană, iar programul de acolo e armonizat cu programul de la Parlament, independent de măsurile luate de Ministerul Educației din Belgia. Ca să înțelegem ce ni se întâmplă, urmăream ce fac toate instituțiile cu care aveam de-a face, în toate regiunile unde ne desfășuram activitatea, urmăream ce fac țările vecine, iar într-o primă fază m-am speriat și voiam doar să plecăm cât mai repede acasă la noi, în România.

La televizor spuneau că universitățile se închid, dar pe e-mail primeam informări că sunt suspendate anumite cursuri, însă rămând deschise cantinele, laboratoarele și bibliotecile.

Parlamentul European a trecut la teleworking, dar creșa a rămas deschisă încă mult timp. Apoi s-au închis de tot universitățile francofone, cele neerlandofone continuau cursurile.

Miniștrii federali ieșeau storși de puteri, transpirați și uneori incoerenți din ședințe extrem de lungi, la capătul cărora liderii regionali făceau declarații contradictorii. Îmi era tot mai clar că nu se pot pune de acord, iar asta mă speria. Așa că am luat singuri decizia să ne autoizolăm, cam cu o săptămână înainte să fie decretat ”confinement général”.

Când în sfârșit au ajuns la un numitor comun și au hotărât că Belgia intră în lockdown, populația a reacționat atât de diferit de la o regiune la alta.

În prima zi când s-au închis cafenelele, barurile și restaurantele a fost revoltător să văd la televizor că mii de belgieni rezidenți în Flandra au trecut granița în Olanda ca să ia masa în oraș, pentru că acolo încă era deschis. La câteva săptămâni de la distracția asta, întâmplător sau mai degrabă nu, în Flandra numărul celor bolnavi e de două ori mai mare decât în celelalte regiuni.

Ulterior m-am calmat și mi-am dat seama că autoritățile de aici știu ce fac. Ce nu am înțeles de la bun început este că măsurile nu puteau fi nici foarte stricte, nici comunicate foarte sever.

Nu poți să suspenzi atâtea drepturi și libertăți fără să păstrezi doza potrivită de flexibilitate care să permită să evaluezi, la nevoie, fiecare caz în parte. După ce regulile s-au clarificat, in Bruxelles am văzut un soi de parteneriat între autorități și cetățeni care s-a bazat pe foarte multă încredere reciprocă.

Forțele de ordine sunt în număr mare pe străzi dar nu sunt o prezență intimidantă, care să te facă să te simți cu chiloții-n vine dacă te oprește poliția să te întrebe care e motivul deplasării.

Avem voie și chiar suntem încurajați că ieșim în parcuri, la pădure, pe lângă lacuri. Atenție, nu la spații de joacă pentru copii, cu leagăne și tobogane, acelea au fost închise. Dar e absolut ok să alergi, să mergi cu bicicleta, să faci drumeții, iar asta a însemnat enorm pentru buna dispoziție a fiecăruia dintre noi.

Am identificat un domeniu destul de aproape, cu lacuri, păduri și trasee de drumeție, care a devenit locul nostru preferat în după-amiezele însorite.

Oare cum va fi după?

Învăț, mă pregătesc de sesiune și pentru susținerea disertației de master. Mă amuză teribil că va trebui să o susțin online. Adică, eu am fugit mâncând pământul din televiziune ca să-mi croiesc alt drum profesional. Și uite că în ceasul crucial, atunci când va trebui să arăt ce-am învățat, tot în fața camerei o să ajung. 😊

Gătesc mult, aproape zilnic. Ciorbe, diverse chestii la cuptor, budinci. Mă uit cu Agnes la filme de animație, cântăm, dansăm, refacem regia la filmele ei preferate – cu recuzită, scenografie, costume.

Din cutii, oale, scăunele mai mici sau mai mari i-am făcut scara pe care urcă Elsa în palat atunci când cântă piesa de rezistență din Frozen I.

Mai nasol a fost când, pătrunsă de rol, și-a aruncat mănușa pe aragazul pornit, iar coroana de pe cap în ecranul televizorului. Dar nu s-a intâmplat nimic grav, am fost pe fază.😊

Totul e grozav câtă vreme reușesc să evit întrebarea: ”oare cum va fi după ce trece toată povestea asta?” Din momentul în care mă gândesc la viitor mi se întunecă un pic mintea pentru că realmente nu îmi pot imagina acum ce va fi după.

Habar n-am ce va mai sta în picioare din toate planurile pe care ni le făcusem, nu am cea mai vagă idee când și în ce condiții ne vom întoarce la noi acasă.

Și mă apucă bâțul. Nu pentru că mi-ar fi teamă că nu mă descurc, ci pentru că am sentimentul că fiecare zi pe care o petrec în izolare mă schimbă destul de mult și nu știu dacă peste câteva săptămâni o să-mi mai doresc aceleași lucruri pe care mi le doream în urmă cu câteva luni.

Și când mă apucă bâțul merg în pădure să țip sau să alerg, să mă scutur de tensiune, după care o iau de la capăt.

Încerc să iau fiecare zi exact așa cum vine și, fără să-mi fac niște planuri foarte concrete, îmi pregătesc totuși viața de după pandemie.

Ieri am aplicat pentru un job destul de interesant, iar asta m-a obligat să-mi refac CV-ul, să scriu o scrisoarea de intenție în care să evidențiez studii și experiențe profesionale anterioare care m-ar recomanda pentru poziția respectivă.

Cu prilejul ăsta am constatat deja o schimbare majoră la mine. Am scris fără să ezit că am încredere că pot fi un cadidat puternic pentru postul scos la concurs. Cred că tot de la oxitocină am prins așa curaj😊.

Înainte să trimit e-mailul mi-a sărit în ochi proproziția și m-am speriat un pic de aroganța mea. M-am gândit că poate ar trebui să reformulez să nu-i sperii pe oamenii ăia afișând atâta siguranță… se pornise o morișcă de gânduri foarte contraproductive în capul meu și începeam să semăm cu mine cea de dinainte de pandemie. 😊

În final am strigat eu la gândurile mele să tacă, ”STOP!” și am trimis scrisoarea așa cum era. Până la urmă, eu chiar asta cred despre mine, că am competențele necesare pentru acel loc de muncă. Dacă angajatorul cu pricina caută pe cineva mai modest și mai puțin sigur pe el, atunci e mai bine și pentru ei și pentru mine să nu mă recruteze.

Nu cred că mai am nici o singură zi de pierdut într-un mediu de lucru în care ar trebui să mimez că sunt mai docilă decât sunt.