Undeva, Budha râde zgomotos

Scrisori către un prietenUndeva, Budha râde zgomotos

Mihaela Moldoveanu
Mi s-a întâmplat ceva ciudat azi, extrem de ciudat. M-am trezit oarecum morocănoasă. Nu, nu asta e ciudat. Mi se mai întâmplă. Vremea era mohorâtă, nu prea aveam chef să mă dau jos din pat. Pe de altă parte, ce să fac în pat? Când te trezești, te trezești. Îmi fac o cafea, îmi zic și mai târziu mă mai odihnesc. Nu că aș fi obosită. Sau mă apuc de curățenie, îmi spun. N-ar fi rău, parcă e și nevoie.

Zis și făcut. Îmi beau cafeaua, mă apuc de curățenie, punctul sensibil sunt întotdeauna măsuțele pe care adun tot felul de lucruri. Le las mereu ultimele, când mi s-a cam dus cheful. De data asta, m-am apucat de ele de la început. Și am aruncat hârtiuțele, punguțele, resturile de punguțe, de hârtiuțe, pe cele rămase și de folos le-am stivuit, rearanjat, le-am șters cu șervețele anti-bacteriene (sic) și gata. Restul a fost floare la ureche. Devin tot mai pricepută și mai rapidă la curățenie.
Dar, în fine, nu asta era marea veste. Voiam să-ți spun că începutul zilei n-a fost promițător, a continuat bine totuși și apoi bum. Bum, prietene, că altfel nu știu cum să zic mai bine.
Am început să râd, să râd și să râd. Sincer, nu e de râs. Era atâta veselie înlăuntrul meu că acum când îți scriu ascult niște muzică dark, doar așa, ca să mai temperez entuziasmul. Și sunt tot veselă. Da, în aparență, e totul dark, dar undeva, undeva, în spatele a toate cele cunoscute și necunoscute, e altceva, îți spun.

Problema n-ar fi râsul, că el trece, știi și tu. Mâine o să fie o veselă amintire. Problema e că undeva înăutru, cineva face glume într-una. Demonul haioșeniei a pus stăpânire pe mine. Îl știi pe Budha ăla mic și grăsun care râde? Ei bine, el e. Stă acolo și râde și râde. Și știi de ce se spune că te îngrași de la râs? Pentru că nu-ți mai încapi în piele de atâta râs. Crezi că e de glumă? Nu e, îți zic eu. E ca și cum un dragon haios țopăie de colo colo prin capul meu cântând glume, glume, să facem glume, vreau glume, da, vreau glume, să glumim, să râdem, o, fericire, da, da, da. Cred că o să fac implozie.
Noroc cu muzica asta dark din serialul ăsta dark, cu personajul ăsta dark, pe care îl iubesc. Aproape că vreau să mă sune cineva care să se plângă de ceva ca să mă pot enerva.
Pentru că, sincer, concluzia zilei e că nu e nimic altceva de făcut. E exact ca în Monty Python. Suntem captivi pe această lume, da e o închisoare frumoasă, minunată, cu plaje scăldate în soare și mări albastre, da, se mănâncă bine și dacă ești bine determinat, poți să te bucuri de fooooooarte multe lucruri. Și, da, poți să și evadezi din închisoarea asta. Temporar, desigur, pentru scurte momente in and out of time.
Dar te întorci și trebuie să faci în continuare curățenie. Să-ți asculți în continuare mintea rumegând iar și iar, pe ceilalți, iar și iar cu aceleași și accentuez, aceleași, fix aceleași povești de anul trecut și de acum doi ani. Oh! Chiar ieri mă uitam la plictiseala care mă cuprinsese. Și am încercat să-mi dau seama de unde vine. Adevărul e că în perioada asta de izolare și eu și alții, muuuulți alții, ne-am făcut un pic de cap.
Adică am încercat lucruri pe care înainte n-am avut curaj să le facem. Rețelele sociale sunt pline până la refuz de creativitate și de inteligență. Deschid dimineața youtube-ul și Doamne, mă așteaptă cu un playlist extraordinar. Îi găsește pe cei mai deștepți, cei mai frumoși, cei mai talentați, scriitori, actori, muzicieni,pictori, dansatori, și fiecare are ceva să-mi spună, ceva unic și minunat. Muzică, dans, pictură, grădinărit, bucătărit, fotografie, video, interviuri, opinii, filme, muzee, galerii, artă. Artă, prietene, artă. Oau, ce deștepți și ce minunați suntem!
Și suntem, ăsta e adevărul. Oamenii, aceste animale sociale ciudate și neliniștite, sunt ființe extraordinare. Unde întorci capul, vezi un artist. Ce ne facem însă cu ceilalți, iadul pe care ni l-a arătat Sartre? Și cu ceilalți, care s-au cocoțat la putere? Și cu ceilalți care îi votează pe păcălici? Și cu ceilalți, care nu-i votează pe păcălici?
Nu, îți spun, nu e nimic de făcut. Decât să râzi, și încep cu mine. Cu toate seriozitățile și nostalgiile și tristețile, îh. Apoi mă uit la ceilalți și mă opresc. Sincer, prietene, îți spun că multe lucuri se schimbă, dar sunt mici și nu le vedem și nu le auzim. Pentru că cine să ni le spună? Oh, și schimbările iau mult timp. Și până atunci ce să faci? S-o luăm de la capăt cu suferința? Nu, eu nu mai vreau. M-am săturat.
Mai bine să râd în fiecare zi și să ascult muzică dark până nu mai pot. Adică, până la urmă, ce mare dramă? Nu mai pot cu dramele astea, nici pe ale mele nu le mai suport. Mă gândesc serios să râd de toate astea. Serios. Iar pe ale altora nici atât nu le mai suport.
Ce atâta dramă dacă se termină ceva? Drama e că nu se termină. Nu se termină. Și asta da, e ceva serios. Și noi nu mergem mai departe pentru că am înțeles ceva și ne-am luptat ca ultimii cavaleri să rămânem în viață și să apărăm ceva, orice ar fi, o idee cât de mică. Nu, n-am făcut nimic din toate astea. Decât unii la nivel individual, care au îndrăznit să se lase în voia curentului.
Probabil că l-am plictisit și pe virusul ăsta. Ne-am baricadat în casă cu vinuri și ciolane, am dat cu like și love în stânga și-n dreapta, ne-am interesat pentru o scurtă, foarte scurtă perioadă de artă, dans, muzică, pentru că știam că o să treacă. Hai, mă, să ne plimbăm și noi prin muzeul ăsta virtual, că cine știe când mai ajungem.
Liderii. Care lideri? Că nu aveam nici înainte. Ai noștri au fost abramburiți dar nici ai lor n-au fost mai breji. Prostie, inconștiență, peste tot. Rămânem deci separați în continuare. Noi suntem buni, ei sunt răi. Frica de moarte ne-a unit pentru o clipă, dar tot de la distanță. Ce înseamnă până la urmă două luni în Calea Lactee? Nimic, presupun.
Așa că da, recunosc, m-am plictisit de creativitatea care a răbufnit în perioada asta, pentru că tot neînțeleși și singuri vom fi. Doar că acum mai avem câte un demon cu care să ne distrăm sau care să ne facă viața amară sau dulce, după noroc. Să nu mă înțelegi greșit, mă includ și pe mine. Adică m-am plictisit și de mine.  Nu că ar fi prima oară.
Adică, pe bune, ce așteptări am avut unii dintre noi. Repet, cum să nu râzi?! Îmi trecuseră și mie prin cap gânduri mărețe, mă știi că sunt și un pic idealistă. Le-am lăsat să plece. Nu mai cred că salvarea depinde doar de noi.
Mă gândesc mai degrabă să-mi povestesc micile drame ca pe niște glume. Ar fi cu siguranță mai folositor. Măcar pentru mine.
Undeva, Budha râde zgomotos - dragon
Îți ziceam de dragonașul haios care voia glume. Stă într-un colț acuma, tuflit, că nu le-a primit. Asta ca să-ți spun că nu cred că e vorba despre mine sau despre noi în toată ecuația asta. Și sunt tot mai sigură că așa e.
Cred că Mama Creativității a vrut să ne arate de ce e în stare și ne-a posedat pentru o perioadă scurtă, cam ca atunci când cineva începe să scrie o carte și nu se oprește până nu o termină. Sau ca atunci când ești îndrăgostit și timp de o lună vorbești ca un apucat.
Doar că și Creativitatea cred că s-a plictisit. Ne-a arătat ea nouă ce poate și acum ne lasă să ne descurcăm singuri. Care cum putem. O să treacă și faza asta.
Așa și cu glumele. Îmi vine câteodată să povestesc și să glumesc ca și cum aș avea în față câteva sute de oameni care abia așteaptă să râdă. Am și făcut asta în liceu, nu-mi mai aduc aminte dacă am produs vreo impresie, e mult de-atunci. Nu știu dacă ar ieși ceva, știu doar că mie îmi place să râd.
Și tocmai am hotărât că e singurul lucru decent pe care îl poți face.
Aoleu, au scăzut vânzările. Ha! Șomaj, lipsă de bani. Am mai fost pe strada asta. Ce mâncăăăăăm? Pe bune? Ce mâncăm? La cât băgăm în noi, asta e problema? Râzi. Rasism, naționalism, râzi. Trump și dezinfectantul. Cum să nu râzi? Să împușcăm mistreții. Pe bune?

Rușii sunt răi, americanii sunt buni, brazilienii sunt inconștienți, italienii sunt superbi, francezii sunt romantici, nemții sunt singurii care știu ce fac. Iarăși, pe bune?
Și nu râzi? Pe dinăuntru, firește, că în exterior ar fi prea de tot. Unii s-ar simți chiar jigniți. Prietene, tu știi mai bine.
Îți faci curățenie în casă, iubești cât de mult poți, adică iubești pe bune, nu așa de formă. Mănânci ceva bun, bei din când în când un vin cu prietenii, mai iubești, mai mult de data asta, muncești ceva la care te pricepi cât de cât, ocazional mai dansezi sau faci câte o extravaganță. Îți faci o listă cu toate închipuirile pe care le poți duce, după care râzi cât poți și începi să le tai una câte una.
Și dacă ai noroc, până se sfârșește tragi-comedia, ai gătat și lista. Și la final, te înclini, mulțumești și pleci mai departe!

Postări recente

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.