Salutari din Tara Galilor

Prieteni fără mascăCristi, Silvia, Amalia, acasă pe o plajă din Țara Galilor

Mihaela Moldoveanu

Mă gândeam ce să vă povestesc despre Silvia și Cristi. Și așa am înțeles(din nou!) că nu ne uităm suficient la cei de lângă noi, nu-i apreciem suficient zi de zi și nu vedem cu ochii inimii, dacă mă pot exprima așa, cât de mult bine produc în viața noastră.

Suntem prea concentrați pe negativ de multe ori, pe lucrurile care ne supără și tragem obloanele în fața celor care în mijlocul haosului rămân oameni, își fac treaba și pot să mai și zâmbească.

Silvia a fost mâna mea dreaptă, ca asistent de producție până în ultimele zile pe care le-am petrecut în televiziune. În timpul ăsta, a rămas însărcinată, a născut, a revenit la muncă. Una dintre femeile care muncesc până le vine sorocul aproape, nu pentru că n-ar vrea să stea acasă. Ci pentru că știu ce înseamnă pentru colegi ca cineva să lipsească atâta timp din câmpul muncii.

Și așa m-am trezit din nou în spațiul amintirilor. Nu a celor plăcute.

Zecile de ore de breaking-news, țipetele unora și altora, nervii, inclusiv ai mei, atenția continuă că nu ți-ar fi ajuns zece ochi ca să vezi fiecare detaliu, dezinteresul unora și dedicația altora. Televiziunea ar putea fi unul din cele mai extraordinare și provocatoare locuri de muncă. Adică și în România. Și totuși e, din cauze pe care nu le voi aborda acum, ca o nevroză continuă.

Și în tot haosul ăsta, pentru că pe ecran nu se vede nimic din nebunia care pune stăpânire pe o regie de știri, există oameni și vor fi întotdeauna, sunt convinsă, care, pentru că își văd de bucățica lor, pun ordine în lume. Mă gândesc la Silvia și la mulți alți colegi din regia de emisie. Din toate regiile în care am lucrat.

Pentru Silvia nu conta dacă era greu sau dacă era haos. Ea voia doar să-și facă treaba, să învețe, să devină mai bună. Și printre toate îndatoririle ei, mai era atentă și la ceilalți și își păstra cumpătul. Am ajuns să apreciez mult această calitate la oameni.

Concentrându-se pe universul ei, care s-a mărit odată cu venirea pe lume a fetiței, Amalia, a reușit să-și păstreze bucuria nealterată. Și să facă ochii mari ca un copil și să se mai mire de nedreptate. Și asta iarăși e o calitate pe care am văzut că oamenii o pierd foarte repede.

Sper ca toate astea s-o ajute în continuare să-și găsească nordul, oriunde ar fi. 

Cristi, mă uitam la cum și-a filmat familia, la toată dragostea pe care a pus-o în imaginile astea și m-am întristat. Pentru că în România nu a interesat pe nimeni cât de bun e la asta.

În televiziunea unde am lucrat toți trei, pe șefii noștri nu-i interesa la ce ne pricepem. Sau ce vrem să facem. Sau ce idei avem.

Și spun asta pentru că e incorect să vorbim despre țara care nu ne vrea sau nu ne folosește. Nu, oamenii sunt cei care nu ne vor, pe acei oameni nu-i interesează ce știm să facem, unii oameni și-au pierdut busola și atunci lumea din jurul lor se strică și începe să miroase urât.

Ei sunt parte din problemă, dar noi toți suntem sistemul. Și poate că nici noi nu ne-am luptat pentru cauza noastră. Cum s-o faci când ani de zile în școală și mai apoi în toate locurile de muncă ți se spune că nu contează ce vrei, ce crezi, cine ești, ce poți, important e să taci din gură, să-ți păstrezi locul de muncă și să-ți vezi de viață. Ca și cum viața ta ar fi separată de muncă, de colegi, de nebunia din jurul tău.

În televiziune, a fi operator bun însemna atunci, să fii înalt și să ai picioare sprintene. Cum? De ce? V-ați putea întreba. Ca să prinzi imaginile cu cutare ieșind de ICCJ, pe deasupra capetelor, ca să fugi mai repede după cutare și să-i bagi un microfon în față că altfel se dezlănțuia iadul asupra ta. Și să nu-mi spuneți că țara e vinovată pentru asta.

În redacție cineva, oricine care era nimeni ca om, dar cineva ca funcție urmărea cu atenție sporită fiecare televiziune de știri. Și dacă, Doamne ferește, o jumătate de cuvânt era pe alt post, o propoziție, o silabă ,erai condamnat la focul veșnic. Ce reproșuri, ce invective, ce jigniri, ce amenințări.

Și asta era pentru un operator, corvoada zilnică de a găsi unghiul potrivit, de a pune în valoare personajul, de a-și arăta măiestria de care era capabil.

Și când vezi ce posibilități zac în fiecare om, neexploatate, n-ai cum să nu te bucuri. N-ai cum să te întristezi.

Până la urmă, toți ne mișcăm de colo colo, căutând un loc unde să ne simțim acasă. Și poate că locul ăsta nu e o țară sau alta, e mai degrabă o stare în care poți în sfârșit să fii cine ești pe dinăuntru. Sau dacă nu știi cine ești, să te cauți în continuare, anticipând bucuria regăsirii într-o bună zi.

Că e o plajă din Țara Galilor sau un vârf de munte în Piatra Craiului, important e să-ți porți casa cu tine. Să nu uiți cine ești, de unde vii, care-ți sunt rădăcinile, istoria, tradițiile. Să înfrumusețezi locul unde te duci, să-l îmbogățești cu fiecare pas pe care-l faci.

Să știi că dacă tu faci ceva bine, îl iubești pe cel de lângă tine, îți crești copilul frumos, cu grijă, lumea, și prin contribuția ta, devine un loc mai bun. Și ăsta nu e un lucru ușor.   

Articole recente

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.