Skip to content 
Palestina este o uriașă pușcărie.
Îmi vine să scriu asta de un milion de ori ca să nu uit ce-am văzut și-am trăit.
Îmi vine să scriu asta de un milion de ori ca să-mi amintesc să-i mulțumesc lui Dumnezeu că ’89 – pentru noi, românii – a însemnat ceva foarte important și că, din păcate, și acum, în 2019 trebuie să continuăm lupta pentru eradicarea comunismului în România, căci mentalitățile se schimbă foarte greu.
România și Palestina au foarte multe în comun și nu e greu să-ți dai seama de asta dacă, ajungând acolo, deschizi ochii și mintea.
Am să încerc să traduc ce a însemnat pentru mine vizita în Aida camp.
Simboluri
Cheia, lacătul, ușa veche a casei sunt simboluri care pentru palestinieni înseamnă acasă, înseamnă chemarea la reîntoarcere și mai înseamnă neuitarea istoriei.
Intrarea în Aida Camp se face pe o poartă formată din doi stâlpi înalți din beton uniți în partea superioară de o cheie.
“E cea mai mare cheie, au venit și cei de la Cartea recordurilor, au măsurat-o și ne-au confirmat, dar n-au omologat recordul niciodată. Pentru că, în cele din urmă, politica și interesele sunt cele care dictează.” – aveam să aflăm încă de la primii pași prin tabără.
Ghidul nostru e un tip tânăr, pe la 35 de ani. Probabil că mulți s-ar aștepta să povestesc despre cum ne-a vorbit preț de mai bine de două ore cât am petrecut în camp despre politică. Ei bine, a vorbit și despre politică – era inevitabil, însă ne-a vorbit despre oameni, despre educație, despre curățenie, despre proiecte, despre istoria taberei de refugiați – cea mai atacată cu gaze.
Nici nu știu bine de unde să încep povestea…
Oamenii din Aida Camp
Dacă mi-a rămas ceva puternic în minte legat de oamenii întâlniți în Aida camp, ei bine, ochii lor îmi vor rămâne toată viața.
Copiii – cei de până pe la 10 ani – îi vezi că se joacă prin tabără. Când văd străini ai sentimentul că îi cuprinde timiditatea, dar dacă te uiți mai bine în ochii lor vezi frica. Pentru mine sentimentul pe care l-am trăit urmărindu-le privirile a fost copleșitor. Mi-a venit să mă așez în genunchi în mijlocul străzii și să-i aștept să vadă că nu-s dușman, să vină către mine și eu să-i pot îmbrățișa strâns, cu disperarea omului care vrea să-și protejeze pruncii de răul acestei lumi.
Eu nu știu să plâng, dar cât am plâns în mine, în Palestina – n-am făcut-o în toată viața mea
Quo vadis Domine?
Adolescenții umblă în grupuri – fie cu bicicletele, fie pe jos. Când văd străini îi privesc cu curiozitate. Uneori, unii adolescenți privesc cu răutate și spun diverse lucruri, mizând pe faptul că cei care vizitează campul nu cunosc limba arabă. Și-i înțeleg pentru reacțiile astea. Sunt prea puțini cei care fac ceva pentru ei, iar ei nu înțeleg încă pe deplin că orice străin care vine acolo și apoi încearcă să ajute la schimbarea situației se lovește de legile israelienilor.
Maturii ne privesc cumva dintr-un univers paralel. Lumea lor nu e în lumea noastră și invers. Par detașați de toți și de toate. Dacă ai curaj să le treci dincolo de privire, să parcurgi golul care ne desparte, ajungi pe tărâmul tristeților lor. De piatră să fii nu ai cum să rămâi într-o singură bucată când le afli traumele.
Și-apoi, te uiți la tine, așa, zdrobit în mii de bucățele și nu înțelegi ceea ce tocmai ți s-a întâmplat. Gândul care îți spune:
“Privește bucățile din tine și acum gândește-te că ai ajuns așa doar pentru că ai auzit poveștile lor. Imaginează-ti, încearcă să-ți imaginezi că ei au trăit și trăiesc real toate astea!”
– te lovește în plin, ca un buldozer. Și-abia atunci simți că te faci una cu pământul.
Nu știu de ce îmi răsună în minte “Quo vadis, Domine”… Sau poate știu, atunci când mă străduiesc din răsputeri să-mi țin urletul în frâu, căci mi-e teamă că lăsându-l liber, ar fi atât de puternic încât ar cutremura pământul ăsta.
QUO VADIS, DOMINE?!!!
…și reîncep să-l aud pe ghidul nostru:
“Studiile arată că unui om îi sunt necesari 18 litri de apă pe zi pentru băut, igienă și preparea hranei. Israelienii au pus stăpânire pe apele noastre, iar nouă ne dau cu porția. Avem dreptul la 3 litri de apă pe zi, dar asta nu înseamnă că primim aceasta rație în fiecare zi. De aceea veți vedea pe toate clădirile palestinienilor butoaie și rezervoare. Oamenii încearcă să strângă apa din sezonul ploios astfel încât să ajungă pentru tot restul anului.”
Mă îndepărtez un pic și privesc peste acoperișuri, căci, între timp ne dusese pe o clădire de unde puteam vedea mai bine împrejurimile. Era necesar ca să putem înțelege anumite explicații.
Pe un deal era o așezare de settlers. O poți vedea cu ușurință, căci zidul nu are cum să nu-ți sară în ochi. Casele lor erau frumoase, înconjurate de copaci foarte verzi, arogant de verzi în acest context. Cumva simțeai un soi de strălucire pe care o emanau așezările lor.
Întorci privirea și schimbi universul. Brusc, fără preaviz. Soarele strălucește la fel, doar că peste așezările palestinienilor lumina pare prăfoasă, ca sunetul unei plăci zgâriate de patefon. În gură simți un gust sălciu numai când vezi butoaiele și rezervoarele de apă de pe acoperișurile lor. Și, cu toate astea, am căutat, plimbându-mă pe acoperișul clădirii pe care ne aflam, câteva cadre frumoase.
Am ridicat din nou privirea peste clădiri. Un vânt rece trece peste așezare, iar creierul meu deja supraîncins îl primește cu bucurie. Copacii se unduiesc parcă vrând să confirme fiecare cuvânt al ghidului nostru.
Cobori privirea spre străzi și, de sus, totul pare liniștit și curat. Când te plimbi prin camp, însă, gunoiul nu are cum să nu-ți sără în ochi.
“Am obținut fonduri din partea altor țări și am făcut un proiect pentru colectarea, sortarea și reciclarea deșeurilor. După ce am făcut proiectul, am achiziționat echipamentele, am curățat zonele alese pentru construcția unităților de colectare și așa mai departe. Pe scurt, am făcut proiectul de la A la Z, impecabil. În momentul în care am vrut să-i dăm drumul să funcționeze autoritățile israeliene ne-au interzis acest lucru. Pentru ei, aceste tipuri de acțiuni fac parte din strategia lor de luptă împotriva noastră. Nu avem apă, nu avem voie să strângem gunoaiele și să le reciclăm…practic, pe zi ce trece suntem din ce în ce mai lipsiți de condiții elementare de trai, astfel încât să cedăm, să ne părăsim casele și să plecăm de aici…”
Și-mi amintesc de academicianul Mircea Malița, Dumnezeu să-l odihnească în pace, care, la o conferință la Casa Titulescu, profund întristat de vremurile pe care le trăia în ultimii ani spunea:
“Din păcate, în România, majoritatea proiectelor bune mor în sertare…”
Coborâm și ieșim din clădire. Din nou, pe străduțele înguste ale taberei mă simt ceva mai bine să văd…
Culorile
Orice fereastră primește o culoare. Orice ușă primește o culoare sau un desen. O șipcă ce iese dintr-un zid vechi – de asemenea, primește o culoare.
Indiferent de cum au fost timpurile de-a lungul istoriei, oamenii mereu au simțit nevoia de frumos. Iar frumosul se poate exprima în atât de multe forme…
Cea mai simplă este culoarea.
Nu știu pentru voi, dar pentru mine culorile au gust. Și nici măcar nu este același gust de fiecare dată, ci se schimbă în funcție de loc, anotimp, starea mea, lumina soarelui sau a lunii și câte și mai câte!
În Aida camp culorile – cred eu – îi ajută pe oameni să-și păstreze speranța că mâine va fi o zi mai bună, că mâine poate se vor trezi și totul nu va fi fost decât un vis urât, că mâine nu vor mai fi atacați, că mâine vor putea umbla liberi prin țara lor – fără permise, aprobări, check point-uri… Îi ajută să fie vii…da’ uite, vezi, cumva asta sună prost în română. În engleză cel mai corect termen este “alive”. Da-s sigură că ați înțeles ce am vrut să zic.
În Aida camp culorile ajută la vindecare, în aceeași măsură. Și te ajută să (mai și) zâmbești câteodată…
"Și am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear..."
Mă surprinde o poartă care se deschide brusc. Și-apoi mă mai surprinde o dată chipul bălai al băiețelului care mă fixează cu privirea de un identic albastru-turcoaz cu al porții. Dă să se retragă înapoi în curte, speriat și rușinat. Întind mâna către el, mama lui mă zărește din casă – îmi zâmbește cald peste creștetul copilului-soare și îi spune ceva. Cred că l-a încurajat să iasă și să vorbească cu noi, căci iese din nou. Își ascunde mâinile la spate, încurcat.
– Hi, do you speak English?
– Yeees… – răspunde codindu-se
– How old are you?
– Eight – răspunde cu o privire nesigură, de copil care nu știe dacă ce răspunde este ceea ce se așteaptă de la el.
– Wow, you are a big boy!
Se uită la mine ca la tâmpiți. Acolo nu mai există demult copii. Sunt doar oameni mari ca vârstă și oameni mici ca vârstă. Copilăria lor se termină, cel mai târziu, când reușesc să meargă singuri, dacă apucă să trăiască până atunci și nu mor în vreun atac.
Încerc din răsputeri să găsesc o întrebare cu ajutorul căreia să leg o conversație cu puștiul, dar constat că mi se înnoadă vorbele în gât iar creierul a intrat în grevă. Tușesc încercând să câștig niște timp. Băiețelul care până atunci își lăsase mâna moale într-a mea pare să priceapă blocajul meu și mă strânge cu putere. Îmi ridic privirea spre el și albastrul turcoaz îmi străpunge ochii și întră în interiorul meu. Probabil era curios să vadă cum arată sufletul meu. Am stat așa pironita preț de câteva secunde. Ochii ni s-au umplut de lacrimi amândorura. N-am putut decât să îngaim
– Please forgive us!…
Și-am plecat… Ochii lui erau infipți in ceafa mea. M-am întors după câțiva metri. Era acolo unde îl lăsasem, iar privirea mă urmărea. Lacrima din ochiul lui drept pornise în jos, pe obraz. Nici un mușchi nu i se clintea pe față. Era luminos și curat.
Am vrut să mă întorc să-i șterg lacrimile, dar mi-a ghicit intenția încă dinainte de a mă porni spre el și a fugit în curte.
“Și am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear”…
Nu știu de ce creierul meu rupe replici din contexte și mi le servește pe tavă când mi-e lumea mai dragă, potrivindu-le cel puțin bizar în noile contexte.
Hei, iartă-ma că te scot din zeama ta călduță!
Cu puțin timp îniante, ghidul nostru – medic de profesie, cu facultatea făcută în Canada, dacă nu mă înșeală memoria – ne povestise cumva cu un sadic lux de amănunte felul în care se moare de la gaz. Agonia durează niște zile, mai multe sau mai puține, după organismul fiecăruia. Vouă nu am să vă dau detaliile astea.
Studiile arată că supraviețuitorii trăiesc otrăviți. Cei care se duc, însă..
“Te uiți la omul care se chinuie și știi că nu ai nici o soluție să-i salvezi viața și nici măcar să îi diminuezi suferința, iar suferința este cumplită, indescriptibilă în cuvinte”
Așa a încheiat ghidul nostru povestea felului în care se moare de la gaz, în momentul în care eu mă gândeam sincer că nu mai am forța să stau în picioare, deși am văzut multe la viața mea.
În tabără nu au voie să aibă un spital. Nici măcar o clinică. Medicii care vin aici sunt din toate colțurile lumii și fac voluntariat.
Continuăm să ne plimbăm pe străduțe…
Niște tineri stau de vorbă într-un balcon de clădire care abia se mai ține pe picioare. Refuză să coboare să vorbească cu noi. Îi înțeleg că s-au săturat să fie tratați ca animalele din manejul circului la care se holbează plătitorii de bilete.
Despre street art și metode pașnice de luptă
Peste tot îmi atrag atenția graffitti-urile de pe ziduri.
Toate au mesaje pacifiste. În fapt, Aida camp este renumită pentru faptul că oamenii din tabără luptă doar cu metode pacifiste, creative. Arta ca manifest are, nu doar în Aida camp ci în toată Palestina o putere fantastică.
Puteți citi câteva date despre Aida camp aici.
Am uitat să vă spun că, de câte ori postez câte un material video pe acest site, indiferent de subiect, vă recomand să-l vedeți și cu sonor. 🙂 Iar pe poze, dacă dați click le puteți vedea la dimensiuni mai mari, în galerie.
Nu cred că există pereți fără graffitti. Imaginile au, cu adevărat, un impact foarte puternic. De la listele celor uciși în atacuri și până la imaginile arhicunoscute ale lui Banksy.
Aveam să constat până la finalul excursiei că, de la oamenii simpli de pe stradă și până la politicieni, toți ne spuneau același lucru:
“Noi nu mai trebuie să răspundem violenței decât cu non-violență. Este singura noastră soluție”
Nu știu ce anume a făcut declicul în ei. Văd greșelile trecutului, nu le neagă, iar valul acesta de schimbare mie mi s-a părut foarte puternic. Dar n-am putut să nu mă întreb ceva și acum te întreb și pe tine. De fapt, e un joc de imaginație.
Imaginează-ți că tu stai liniștit în casa ta. La un moment dat vin unii care spun…nu știu…că ei sunt urmașii romanilor și vor să reconstruiască imperiul în teritoriile pe care le-a avut acum 2000 de ani, în aceleași condiții ca atunci. Sigur că e un exemplu absurd, dar fă un efort și imaginează-ți. Mno, și vin ăia și rup o bucată de România, că nu toată a fost cucerita pe vremea dacilor. Și acum imaginează-ți că România e un apartament cu mai multe camere, în care locuiești tu. O cameră ți-e luată, că așa a acceptat administrația scării, așa a acceptat și administrația blocului, ba chiar și primăria și prefectura. Cauți să-ți faci dreptate, dar nu te aude nimeni. S-a hotărât și gata! Apoi, “musafirii” încep să-și impună condițiile lor. Tu nu mai ai voie să umbli liber prin casa ta. Trebuie să ai aprobare de la “musafiri”. Ba chiar nici baia n-o mai poți folosi când și cum vrei tu, iar de frigider nu mai vorbim. “Musafirii” se instalează din ce în ce mai comod în casa ta. Te încui în camera ta, de frică, dar nici asta nu mai ai voie să faci de la un punct încolo. Ei mai vin și beți acasă și, așa, inflamați de alcol și bazându-se pe faptul ca au voie de la administrație, primărie și prefectură, năvălesc peste tine, în camera ta. Te hărțuiesc în fiecare zi cu câte ceva – pe tine și pe familia ta. Vor neapărat să te facă să părăsești casa. Membrii familiei tale sunt omorâți sau răniți în incidente violente. Nu te ajută nimeni să-ți găsești dreptatea, oamenii par ca au ochii închiși și urechile astupate. Administrația blocului le mai dă din când în când câte o amendă, dar lor nu le pasă. S-aiufăcut stăpâni peste casa și familia ta, peste viața ta.
Cât ai rezista în asemenea condiții? Și, mai ales, CUM?!!!
Dacă vi se pare deplasată analogia, ori exercițiul acesta de imaginație și empatie e prea complicat, încercați să vorbiți cu oamenii cărora comuniștii le-au băgat în casă indivizi aduși de pe te miri unde, odată cu industrializarea, iar ei au fost puși să trăiască în baie sau în subsol. În România s-au petrecut atrocități de felul acesta și, dacă s-ar scoate la lumină toate poveștile de atunci, lumea ar înțelege altfel lucrurile.
Dar, în fine, mai bine vă las să vă uitați la un colaj de poze cu graffitti-urile din Aida Camp.
Educația. Interesul și sensul educației.
Aceasta a fost întrebarea mea. Există un interes în ceea ce privește educația și în ce constă el?
Nu de alta, dar observasem deja că majoritatea oamenilor – de la copii la bătrâni – pot lega cel puțin câteva cuvinte în limba engleză și da, turismul are un rol important în această chestiune, dar nu e doar atât.
Am aflat că până la nivel de liceu, școala se face acolo – fie în incinta taberelor de refugiați, fie în orașele palestiniene.
Sunt foarte multe școli, se pune accent pe educație pentru că palestinienii de azi au înțeles importanța acesteia. O națiune poate progresa DOAR prin educație. Aș mai scrie asta o dată, cu majuscule, că poate citește și vreo coadă de topor de la ministerul nostru și se trezește, dar cum sunt o fire sceptică, abandonez ideea. De multe ori, în această privință abandonez și speranța, dar îmi dau două palme și revin la sentimente mai bune, mărind numărul de acțiuni pe care le fac în sprijinul educației. Tot cu speranța că… Eh, în fine…
Tinerii sunt încurajați să aplice pentru burse, pentru a urma o facultate în altă țară. Majoritatea pleacă la studii. Din această majoritate, datorită educației primite de acasă, mulță aleg să se întoarcă și să se implice. Chiar exemplul acestui medic care ne-a fost ghid este unul grăitor. După orele petrecute în spital vine în tabără unde face voluntariat. Pe ce anume? Pe orice este nevoie: de la curățenie la educație, de la medicină la organizare.
Mai jos este imaginea grădiniței din Aida camp.
V-aș putea povesti până săptămâna viitoare despre Aida camp, dar zic să ne oprim aici. Nu de alta, dar cred că vreți să citiți și alte povești. 😉
N-am să închei, însă, înainte de a vă mai spune că la orice casă pe lângă care am trecut am văzut plante. O mulțime de plante. De la ierburi aromatice, măslini, pomi fructiferi de-i găsim și pe la noi și alții la ale căror fructe proaspete noi doar visăm, plante de decor. Puse în? Ei bine, imaginația omului nu are limite. Importantă e dorința de frumos, zic eu. Așa se face că am descoperit această imagine în curtea unei case în care am fost invitați să stăm un pic la umbră, intr-o curticică interioară su-per-bă, să vorbim cu stăpânii casei și să ne răcorim cu o gură de apă. Și da, după toate cele aflate și trăite în Aida camp, recunosc, mi-a fost rușine că-mi e sete și mi-a fost și mai rușine să cer apă…
Nu uitați: abonați-vă, dacă vă plac poveștile, share dacă veți considera că merită să fie citite și de alții și comentați. Aici, pe Facebook, Instagram, Youtube…pe unde vreți voi. 🙂 Ah da, vă puteți abona și la canalul de YouTube al Fabricii de Oameni și, dacă vreți să primiți notificări, atunci apăsați și clopoțelul din dreapta butonului de abonare.
A bientot!
