Skip to content 
Amintiri din copilărie
Mă uitam fascinată la mama când se apuca de frământat cozonacii, înainte de Sfintele Paște.
Singurele mele contribuții în timpul procesului de fabricație erau: să “dezleg” maiaua cu un pic de lapte călduț și târziu, mult mai târziu, să-i torn mamei câteva picături de ulei pe mâini ca să ia coca aia și mai vârtos la frământat și la bătaie. În rest eram incapabilă să mă mișc de pe scăunel. Sigur, dacă mi-ar fi tăcut și gura, cred că aș fi ajutat-o și mai mult pe mama, dar nu știu cum se nimerea că fix atunci aveam cele mai multe întrebări. Despre orice!
Mama frământa cozonacii preț de 4-6 ore. Uneori îmi părea că iubește coca aia și-i spune povești, că parcă o mângâia. Alteori o lua la bătaie din nimic și-o lua și-o-nvârtea și-o trântea înapoi în covată de-i mergeau fulgii. Mie îmi dădeau lacrimile. Mi-era milă de biata cocă. Dar mai mare mi-era mirarea la adresa mamei, căci nu știu om mai pacifist pe lumea asta, desigur după bunica, decât mama.
Îmi zâmbea, îi vedeam fruntea strălucind de sudoare ca rezultat al efortului și nu pricepeam. Îmi explica pe îndelete, aproape șoptind, în timp ce coca se odihnea, că n-are nimic cu ea, doar că, frământând-o foarte bine, vor ieși cei mai buni cozonaci din lume. Și chiar așa și era…
Poate că așa e și cu viața asta, dacă nu te frământă suficient, nu se naște ceva bun…
Drumul de la Tel Aviv la Betlehem
Drumul de la aeroport spre hotel nu-mi spunea aproape nimic. Unde nici nu dormisem de nu mai știu când și avusesem parte și de ceva furtună de s-a-nvârtit avionul după soare preț de minute bune până să aterizeze…
Nu știu dacă faptul că începusem să mă dezmorțesc m-a făcut să-mi dau seama că e ceva care mă intrigă sau altceva… Ce să vezi pe drumul ăsta? Piatră – multă piatră și niște plante pe ici pe colo, despre care nici nu puteam spune nimic, așa că notam în cap: tufișuri, tufișuri, copaci, copaci…
Nu simțeam nimic – nici o emoție, nici vreun gând mai răsărit. Ochii vedeau, creierul nota detalii absurde – uite un copac care seamănă cu brad, dar nu e brad și, lângă el un palmier – ce asociere ciudată…
Și brusc mă izbește. Pe ici pe colo erau pâlcuri de clădiri despre care nu m-am putut hotărî dacă să spun că erau neterminate ori pur și simplu părăsite. Mi se înfigeau în creier ca niște cuie. Țipenie de om n-am văzut pe drumul ăla, atât cât eram eu capabilă să văd la acea oră.
…Și din nou pietre, tufișuri, copaci…șoselele sunt bune totuși – nu-mi pot reține o altă observație aparent stupidă…
Inima începe să-mi bată cu forță și adrenalina mă trezește brusc la realitate. Pietre funerare ale unui cimitir musulman – înnegrite și răvășite, pietrele versantului și ele – din albe, negre, copaci semicarbonizați. Nimeni dintre cei din jurul meu nu părea să observe. M-am ciupit de teamă să nu mi-o fi luat inima ori imaginația ori amândouă – razna. Nici nu mai știu lângă cine stăteam. M-am întors și-am întrebat:
– Tu vezi ce văd și eu, sau am halucinații?!!!
– Da, ori a fost ceva incendiu ori a fost ceva deranj.
În creierul meu urla un singur gând: “și cum poți să spui toate astea cu atâta nonșalanță??? CUM?!!!”
Imediat mi-am corectat gândul, în timp ce încercam să-mi domolesc inima. Omul mai fusese și în anii trecuți și deja știa ce e pe acolo și mai știa și la ce să se aștepte. Dar, vezi tu, europeanul care n-a avut parte de război în viața asta, alimentat cu tot felul de știri de zici că vine Apocalipsa, oricât de liniștit ar pleca pe acele meleaguri, la primul semn care îi face creierul să facă tot felul de asocieri – tresare…cel puțin.
Până la hotel nu m-am liniștit. Nu am simți frică, asta a propos de toate temerile prietenilor mei care aflaseră că urmează să plec în Palestina. Am simțit tristețe. Și revoltă. De multe ori mă gândesc că degeaba am ajuns, noi – oamenii, în secolul XXI, pentru că nu părem a fi învățat ceva din istorie și cu atât mai puțin părem dispuși să schimbăm ceva în bine. Mai ales că asta presupune efort, iar asta nu mai suntem dispuși să dăm.
Dar ăsta nu era decât începutul călătoriei.
Prima întâlnire cu Betlehemul
După ce ne-am cazat și ne-am aruncat bagajele, fiecare în camera lui, ne-am reîntâlnit în recepție unde ne așteptau ghizii noștri – Eliana și John. Și, pentru că sunt niște Oameni extrem de speciali, ei vor avea o poveste separată.
Pe John l-am și luat la întrebări și m-a liniștit. Acolo avusese loc un incendiu de vegetație, nimic special.
Am răsuflat liniștită.
Albul clădirilor e omniprezent, doar că acum e acompaniat de o explozie de flori de toate felurile și de toate culorile. Nu știu dacă acel alb, care e mai degrabă gălbui, îmi lumina sufletul sau mi-l împovăra…era ceva ce încă nu pot descrie foarte coerent în cuvinte. Deși vedeam o mulțime de oameni pe străzi și o mulțime și mai mare de turiști din toate colțurile lumii, Betlehemul mi se desfășura în fața ochilor ca un oraș înghețat în timp și spatiu, paradoxal.
...Așa l-am cunoscut pe Afteem
Am ieșit pe strazile Betlehemului și ne-am îndreptat către restaurantul Afteem. Prima experiență culinară pe pământuri palestiniene.
Teoretic, aș putea spune că era și cazul, pentru că emoțiile din zilele de dinaintea plecării mă făcuseră să uit să mai practic sportul ăsta. Practic, însă…cine putea să mănânce, când foamea mea nu era de mâncare?!…
Și, oricum, până am ajuns la restaurant energia mi se restabilise complet, de parcă tot dormisem în ultimii ani și acum mă trezeam proaspătă și gata de aventură.
Afteem nu e un restaurant mare, dar când am ajuns noi acolo era plin de oameni de pretutindeni care păreau să se cunoască unii cu alții și cu personalul localului, deși poate atunci se vedeau pentru prima dată. M-a cuprins o stare plăcută și m-am surprins plimbându-mă lângă prin cârciumioara aceea ca la mine acasă. Era plină de tot felul de obiecte vechi, mai mult sau mai puțin tradiționale – și asta aveam să descopăr așezându-mă la o masă care împărțea vecinătatea cu o mașină de cusut Singer, de pe la 1880.
Dar cel mai mult mi-a plăcut povestea locului. Dacă dai click pe imagine, poți citi mai ușor povestea sa. 😉
În afară de humus, falafel și labne, nu mai știam mare lucru din ce era adus pe masă de niște ospătari care erau niște mai degrabă prieteni care se bucură să te aibă în vizită, la masă. Faptul că eu mănânc foarte încet de când mă știu, nu m-a prea ajutat în perioada asta, sinceră să fiu. :)) Pot să vă spun doar că, la cât sunt eu de pretențioasă la mâncare, pentru ca un restaurant să poată “trece clasa”, ei bine, îi trebuie ceva efort. Nu-ți recomand locul dacă vrei liniște și zen în cap, însă. Dar dacă vrei mâncare bună, prețuri decente și atmosferă veselă, ei bine, trebuie să intri la Afteem când ajungi în Betlehem. Găsești pagina sa de Facebook aici.
Old city of Betlehem
Hrăniți bine și bine dispuși, am urcat către Old City. Deși străduța era îngustă și, la prima vedere părea doar pietonală, acolo am avut prima surpriză a șoferilor care cred că ar putea conduce și pe un fir de ață, musai cu viteză.
Până să ajungem “în vârf” încă ceva mi-a mai atras atenția: absolut toți localnicii zâmbeau și ne salutau, ne întrebau ce facem și de unde suntem. Era începutul surprizei “Romania, I know (about) Romania! Such a beautiful country!”. Dar despre asta am să povestesc în următoarele capitole.
Piațeta care ni s-a desfășurat în fața ochilor părea mult mai luminată decât poate era, de fapt. Poate din pricina emoțiilor, poate pentru că piatra aia pe care o întâlnești peste tot în Palestina pare că se metamorfozează în lumina soarelui, a emoțiilor milioanelor de oameni și a gândurilor fiecăruia dintre noi… Nu știu…
Leit motivul sârmei ghimpate
Recunosc cinstit, unul dintre lucrurile care avea să-mi stea pe creier toată călătoria asta a fost sârma ghimpată. Ubicuă, este o formă de hărțuire psihologică foarte eficientă. Pentru că și atunci când vrei să o ignori, nu ai cum și-ți intră prin ochi, până în sânge și-ți rănește sufletul și-ți provoacă mai mult decât disconfort – frică ancestrală. Chiar dacă nu ai de ce să te temi în Palestina, mai ales ca turist european, frica e acolo și, de la un punct, face parte din tine. E o formă de agresiune, de teroare, de hărțuire tacită, cu rezultate foarte bune – deopotrivă la nivelul populației locurilor cât și a turiștilor.
Trăind acolo nu-mi imaginez decât că, la un moment dat nici n-o mai percepi așa, în plan conștient. Înveți pur și simplu să trăiești cu ea, negociezi cumva cu ea. Dar da, pentru mine, un om pentru care orice formă a limitării libertății e echivalentă cu moartea, a fost greu de dus simbolul omniprezent al sârmei ghimpate…
Grota Laptelui
Din piațetă, după ce am primit instrucțiuni clare, pe care aveam să le respect în mare parte (sic!), am pornit către Grota Laptelui. Nu pot să-ți spun cum a fost drumul până acolo, pentru că încă nu mă dezmeticisem.
Biserici musulmane și creștine stau liniștite una lângă alta, de secole. N-au ele treabă cu politica și politicile… Doar oamenii fac împărțelile astea…
Nici turiștii nu par să bage de seamă prea mult alăturarea. Oricum, într-o lume în care toată lumea așteaptă să i se dea mură în gură și turiștii vin setați să vadă doar “ce trebuie”. Restul?!… Bisericile par suspendate între spațiu și timpuri, observă, nu discriminează, doar așteaptă…
Legenda spune că aici s-au adăpostit Fecioara Maria, Iosif și Isus, atunci când Pilat a ordonat uciderea pruncilor. Am spus legendă, pentru că nu există dovezi istorice în acest sens, cel puțin până acum că acest lucru s-ar fi întâmplat și în realitate și eu cred că e bine să facem această diferență între mit și realitatea istorică.
Revenind la legendă și la forța ei, se spune că, pe când îl alăpta pe Isus, o picătură de lapte s-a scurs pe o piatră și aceasta s-a transformat într-una albă ca spuma laptelui. Indiferent de religia în care s-au născut, zeci de mii de femei care își doresc să aibă un copil vin aici să se roage.
Mai multe detalii găsiți aici.
Este interesant de știut că în interior veți găsi stiluri arhitecturale complet diferite și, de multe ori contrariante, coabitând armonios. Dar v-am mai zis că în Palestina e important să mergeți cu mintea și sufletul deschise, ca să aveți ce citi la întoarcere, pentru că Palestina te trimite la studiu. Mă rog…sau nu…după putirință…
N-am reușit să fac prea multe poze, pentru că era destul de multă lume înăuntru. Cred că cel mai tare m-au deranjat selfiștii. N-aveau ei vreo mare treabă cu rugăciunea, introspecția, admiratul locurilor. Trebuiau să bifeze selfie-urile de rigoare. 
Pun aici doar câteva imagini, pe restul o să le mai postez pe Instagram sau o să fac niște mini-filmulețe pe Youtube. Click pe poze pentru mărire.
Îți spun dintru bun început că recomandarea mea e să nu mergi cu un grup sau, nu cu un grup mare. Și să te asiguri că toți membrii grupului au același stil și aceleași interese ca și tine. Altfel totul va fi eterna goană turistică în care doar bifezi locuri prin care ai trecut, fără să le înțelegi, să le simți, să-ți trăiești emoțiile și să-ți auzi gândurile. Și-ar fi păcat să ajungi până acolo și să nu te întâlnești cu tine, cel pe care îl ții ferecat în adâncurile ființei tale, să nu te privești în față, să nu te raportezi la ce vezi, auzi și trăiești…
Și-ți repet – Palestina nu înseamnă doar turism religios! Din nou, ar fi păcat să rezumi acele locuri doar la asta! Dar o să afli din următoarele mele povestiri ce și cum, căci povestea asta este mai lejeră, că te iau cu ușurelul, așa… :))
Înapoi spre piațetă sau momentul în care am ales să mă desprind de grup
Toată viața mea m-am străduit să fac și eu ce fac oamenii normali. La cap. Și, cu cât ma străduiesc mai mult, cu atât mai abitir reușesc s-o dau în bară. Așa că, după ce am împlinit 40 de ani am decis să schimb ceva la mine. Așa că nu mă mai străduiesc. 
Grupul mergea repede pe străduțele înguste, iar atenția mea era astrasă de detalii minuscule care mă țineau în loc, ca hipnotizată. Așa că, de la un punct încolo nici n-am mai auzit când mă strigau oamenii să mă grăbesc. Și bine am făcut! M-am oprit și am vorbit cu un domn care făcea mărgeluțe din alea mici pentru metanii, din lemn de măslin. Mereu m-au fascinat oamenii din mâinile cărora ies lucruri frumoase. Avea mașinăria aia scoasă în fața atelierului. M-am oprit la o distanță apreciabilă, ca să nu-l deranjez. Adevărul e că nu știu cum de suportă oamenii din Palestina mulțimea de maimuțe de turiști care îi filmează / fotografiază… Mi-a sesizat prezența și și-a ridicat capul spre mine, cu un zambet larg pe figură. Mi-a făcut semn să mă apropii. Nu mă prinsesem la ce lucrează, așa că l-am întrebat. Mi-a răspuns, mereu cu zâmbetul pe față, în câteva cuvinte și apoi a preferat să-mi arate. La final mi-a întins o mărgeluță. Felul în care a făcut-o m-a făcut să simt brusc o senzație de fericire – ca și cum aș fi primit cel mai prețios cadou din lume.
Și din nou valul de amintiri mi-a izbit creierul și inima și mi-am amintit de jocul pe care ai mei îl inventaseră pentru mine, când eram copil. Se face că în fiecare loc prin care treci, există un cel mai bătrân om (cu sensul de înțelept), iar acela este deținătorul celor mai cele povești și al celor mai cele comori. Dar nu le împărtășește oricui! Trebuie să treci, exact ca Făt Frumos, prin niște încercări, mai întâi. Asta așa…pe foarte scurt, ca să nu vă țin din treabă. 
Am plecat mai departe fericită cum nu vă pot spune de darul prețios pe care abia ce-l primisem. Îl ascunsesem bine în buzunar și-l pipaiam cu degetele mâinii îndesate bine, ca nu cumva să-mi pierd comoara, încă nevenindu-mi să cred felul acela cald, degajat al oamenilor pe care îi întâlneam.
"I looove Brașov" în Palestina și al doilea leit motiv - "I'll make you good price"
Am trecut pe lângă un magazin de suveniruri – unul dintre milioanele aș putea spune. În fața lui, la povești, doi bărbați – unul mai tânăr și unul mai vârstnic. M-au salutat cu bucurie și zâmbete ce le scoteau la lumină dantura perfectă. Le-am răspuns și eu, la fel de vesel. Unul dintre ei s-a ridicat în picioare.
– Lady, lady, come here! Please visit my shop! I’ll make you good price.
Asta e al doilea leit motiv pe care aveam să-l aud în toată Palestina “I’ll make you good price” :))
I-am facut semn din mână că mă grăbesc să-mi ajung prietenii din urmă. Nu s-a lăsat.
– Lady, lady, stop! Please stop!
M-am oprit și m-am întors către el, zâmbind. Nu degeaba îmi zicea mama: “draga mamei, pe lumea asta două lucruri sunt cele mai ieftine și-ti aduc cele mai mari beneficii – vorbitul frumos și zâmbitul – pentru că sunt gratuite, iar dacă vin din inimă, atunci cu atât mai bine!”
– Yes?…
– Where you come from? What country?
Sinceră să fiu, am stat în cumpănă preț de o fracțiune de secundă dacă să-i zic pe bune că sunt din România, but what the hell!
– I’m from Romania.
Fața i s-a luminat. Incredibil cum i s-a luminat!
– Romania, I know Romania! What I want to say is that – și prinde a răcni, fix așa, în mijlocul străzii – I LOVE ROMANIA!
Mi se luase o piatră de pe inimă, așa că i-am zâmbit și mai larg și mai cu drag.
– You know…next week I go to Brasov! I am in love with Brașov!
Râde și continuă:
– …And it is much colder than here!
Râd și eu
– I hope that the weather will be fine fin… without rain.
– Rain, not rain, I LOOOOVE BRASOOOOV – și deschide larg brațele ca și cum ar fi îmbrățișat orașul cu totul.
Era atâta frumusețe și sinceritate în vorbele lui încât mi-au dat lacrimile.
– Lady, lady, which town are you?
– Bucharest
– Well…you know, maybe we will meet in Bucharest one day. Just like that, on the street.
– Who knows…maybe…
– Ok lady, go find your friends, but if you come back, come to my store. I’ll make you really good price not the prices I give to the tourists.
Și râsul lui colorat îmi însoțește pașii pe străduța îngustă, pe care pietrele strălucesc magic sub razele soarelui.
Doamne, ne costă atât de puțin să fim oameni și să fim buni!…
Pauză
La Biserica Nativității n-am mai ajuns. M-am oprit la terasa St. George. De fapt, aș putea spune doar că m-am oprit. Era momentul pentru primul și probabil singurul răgaz pe care aveam să i-l dau propriului creier pentru o săptămână întreagă.
Din perspectiva asta aveam să privesc dualitatea Betlehemului – pe de o parte cursul firesc al vieții localnicilor, pe de altă parte goana fără respirație și prea multă gândire a turiștilor, totul într-un amalgam colorat. Revin la pietrele Palestinei – fie că te afli într-un oraș, fie că ești în pustietate – și ele sunt la fel de duale. Aducătoare de pace și liniște, aproape seducătoare, cu siguranță aducătoare de povești tainice pe care ți-ai dori să le afli, iar altele de care ai dori să fugi – pe de o parte și pe de altă parte purtătoare de tristeți, dureri, de văzutele și nevăzutele, de știutele și neștiutele, de făcutele și nefăcutele cuvintelor, faptelor, gândurilor oamenilor care s-au perindat de secole pe aceste pământuri frământate de cele mai multe ori nu de dorința de mai bine și mai frumos, ci de prozaicele averi, puteri, interese, în esență niciunul neavând vreo legătură – alta decât închipuită – cu credința, indiferent de sursa ei de proveniență.
Toată omenirea asta nu-i alta decât un Cănuță om sucit multiplicat până la urlet…
În linii mari, aceasta a fost doar prima parte a primei zile petrecute în Palestina.
Pentru că deja a ieșit o poveste foarte lungă, mă opresc deocamdată aici, cu speranța că v-a plăcut și că vreți să auziți și restul aventurii.
Comentariile voastre sunt binevenite și mă ajută să mă prind că nu vorbesc singură. Nu mai zic de like & share…alea… 😉
Esti o romantica. Sper sa ramai la fel pana la adanci batraneti
Vă mulțumesc din suflet! 🙂 Sper să călătoresc până la adânci bătrâneți, ca să adun și mai multe povești. 🙂
Mulțumesc din toată inima mea, Mihaela! <3 🙂 Sper ca în toate poveștile care vor fi pe site-ul ăsta să te pot purta cu mine să vezi locuri, să cunoști oameni, să simți mirosuri, să auzi muzica și câte și mai câte minunățenii. Și, poate într-o bună zi, pentru că și eu iubesc Brașovul, să reușesc să adun comunitatea Fabrica de Oameni - acolo. 🙂 Deocamdată doar visez la asta, pentru că noi vom fi o comunitate în timp...asta dacă o să ne adunăm să fim așa. Am în plan multe lucruri frumoase! 😉
Foarte fain scris! Detaliile pe care le-ai adus, m-au emotionat si am simtit, ca si cum as fi fost si eu acolo cu tine. Astept cu nerabdare ziua a doua. And I love Brasov very much.