Scrisori catre un prieten - A trai sau a nu muri

A trăi sau a nu muri?

Prietene, azi m-am trezit cu o poftă nouă de viață. Hotărâtă să mă împrietenesc cu acest virus, ca și cu un câine frumos din amintirile mele, un husky alb ca neaua cu ochi albaștri de Voroneț, voi fi atentă la toate crăpturile pe care mi le arată și le voi umple cu voința și cu inima mea caldă.

Scrisori catre un prieten - A trai sau a nu muri
Ca Proust la vremea lui, mă întorc în căutarea amintirilor despre vremurile când am fost cea mai fericită. Dar și când am suferit și iată că am trecut și peste asta. Mă întorc la copilăria cu atâtea încântări, nu doar pentru copilul din mine care se bucură să fie redescoperit ci și pentru copilul din tine pe care parcă îl văd râzând fericit.

În căutarea fericirilor trecute dar nu pierdute să pornim, prieten drag, ca să regăsim bucuria de a trăi și a trăi din plin. Nu doar să supraviețuim, nu doar să fugim de moarte. Să stăm pe loc și să privim viața în față. Am trăit, am iubit?

Cum știi, prietene, îmi plac jazzul, în special swingul, muzica negrilor și Chet Baker și da, o vreme am trăit ascultând doar Armstrong, Ella Fitzgerald, Billie Holliday. Și da, cred că “What a wonderful world” e unul din cele mai frumoase cântece ever. Și eram copleșită de atmosfera de jazz a anilor 50, 60, de filmele de gen și când aveam o întâlnire de amor, în surdină se auzea mereu un jazz cald-rece.
Și asta mă transporta în trecut, într-o cameră din New Orleans. Cu perdele fluturând într-o după-amiază fierbinte. Sau într-unul din barurile răcorite de ventilatoarele din tavan, umbroase si întunecate, unde Hemingway învăluit într-un nor de fum vorbea cu personajele lui.

Mi-a plăcut întotdeauna trecutul, am crezut multă vreme că ce a fost mai bun s-a dus, că vremurile frumoase au fost trăite. Că romantismul e vechi, domnule, vechi, că s-au scris toate cărțile bune și s-au trăit toate poveștile extraordinare de iubire și că noi suntem doar niste epigoni.
Că nu mai avem imaginație, dorință de viață, putința de a fi magistrali, minunați, înflăcărați. Și asta e așa, deigur, pentru că așa mă simt eu și atunci da, așa-mi pare și lumea…Dar e ea așa sau e doar o proiecție a mea? Înclin să cred că e suma proiecțiilor și viselor, coșmarurilor noastre și ceva mai mult decât atât.
Pentru că știu că în miezul ei e și forța vieții care are puterea de a se schimba în permanență, de a se reinventa și dacă mai avem o cameră liberă prin noi pe undeva, ne poate umple și ne poate schimba și pe noi.
Și asta încerc eu să fac, să golesc casa de vechi ca să fac loc noului.

Scrisori catre un prieten - A trai sau a nu muri

Întâlnirea cu Dumnezeu

Nu m-am născut într-o familie religoasă, nu se vorbea despre Dumnezeu la noi în casă, cum nu se vorbea nici despre iubire sau despre suflet. Dumnezeu era pomenit și la vii și la morți, dar nu era voie să vorbești cu voce tare.Erau vremuri grele, era communism și ce însemna asta aveam să aflu și eu mai târziu.
Deocamdată sunt mică, am poate zece ani și, deși nu aveam discuții religioase, bunica mea totuși ne ducea la biserică, chiar dacă nu era voie. Ba chiar odată, cu dezinvoltura copilului care nu înțelege interdicțiile, i-am mărturisit învățătoarei că veneam de la biserică. Bunica s-a schimbat la față. Dar învățătoarea mea era tânără, bună și blândă și nu a raportat incidentul.Hehe, eu am înțeles mai târziu ce putea să însemne asta.

Scrisori catre un prieten - A trai sau a nu muri

Deci bunica sau mamaie, cum spuneam noi copiii pe atunci, ne ducea la biserică de anumite sărbători, treceam pe sub masă, sorbeam din linguriță păștiță dulce, mâncam anafură, cred că bunica se ruga și se închina înainte de masă. Probabil că și noi. Iar pentru mine a fost o componentă firească a vieții, citisem și în cărți despre asta și părea că la toți oamenii e la fel. Iar la un moment dat, nu știu exact la ce vârstă, mi s-a înfipt în cap ideea că nu trebuie neapărat să merg la biserică. Dar oricum, mie îmi plăcea să merg la biserică în copilărie și nu, nu eram o habotnică, nu înțelegeam mare lucru, dar îmi plăcea drumul până acolo și îmi plăcea să mă plimb și să casc gura, să ies din casă și orice motiv era la fel de bun pentru mine.

Scrisori catre un prieten - A trai sau a nu muri

Tebuie să-ți spun, prietene, că micul orășel în care viețuiam, păstra încă în partea care cobora spre râul Olt, orașul vechi sau orașul de jos cum îi spuneam noi. Din centrul orașului, care era ca o linie de frontieră, coborai în pantă pe străduțele pietruite, asezonate cu căsuțe vechi, pline de farmec, cu grădini micuțe pline de flori și copaci care primăvara alcătuiau cel mai frumos tablou pe care-l văzuseră ochii mei de copil. Primăvara când înfloreau vișinii, merii și zarzării, toate străduțele și casele cu narcise și zambile în grădinițele îngrijite, zâmbeau în soare și liniște.

Și eu, care mergeam în orașul vechi la casa pionierilor, la cursul de informatică, adoram să mă plimb. Puteam să rătăcesc ore în șir și asta și făceam, până mă rodea foamea. Zgâindu-mă la copaci și la cer, copleșită de parfumul florilor primăvara care știi cât e de intoxicant. Și nu-mi doream decât să mă fac mare, să termin facultatea și să mă pot întoarce în acest orășel, să-mi cumpăr o căsuță din cele vechi, să înot în Olt și să fiu fericită tot restul vieții…Poetul Barbu Paris Mumuleanu se născuse aici, marele Eugen Ionescu, cum știi, poetul Ion Minulescu își petrecuse aici copilăria, pentru că maică-sa se născuse pe malurile Oltului…

Scrisori catre un prieten - A trai sau a nu muri

Eram cât de cât cu gândul și la aceste personalități, mică fiind, îmi păreau foarte mari, care-și lăsaseră urmele pe care acum pășeam și eu. Tot ce-mi doream la vremea aceea era o viață tihnită de provincie, să scriu, să citesc, să țin serate cu oameni interesanți, să-mi petrec așadar timpul într-o dulce uitare de sine.

Doar că ceva în mine se opunea, era dornic de aventură, de hălăduială, un adversar al vieții bune începea să-și facă simțită prezența, încet dar sigur. Eram tare îndrăgostită de lume, de soare, de flori, voiam să stau numai pe afară, căci acolo era spectacolul mai interesant. În timp ce mă plimbam, îmi lăsam gândurile să zboare aiurea și pe unde nu zburau ele iar orașul vechi cu străduțele în pantă a devenit pentru mine paradisul, centrul lumii, fântâna cu de toate, spre care îmi erau atrași pașii ca de o forță nebănuită.

Scrisori catre un prieten - A trai sau a nu muri

Iar în centrul acestei lumi vechi, era o biserică frumoasă unde mergeam cu toatele, cele cinci femei rămase după moartea tatei, în ziua de Paște, care era specială chiar și atunci. Comunism, desigur, dar toată lumea mergea la biserică, cum oare ? Nu știu, dar așa era. Înainte de asta, era pregătirea, postul pe care-l ținea bunica și pe lângă ea, mai țineam și noi, deși ea zicea că suntem copii și nu trebuie.
Dar în ziua de Paște, ne trezeam de dimineață. Și pe atunci mergeau oamenii noaptea să ia lumină, dar o mulțime egală dacă nu mai mare, mergea dimineața. Oricum, noi ne trezeam dimineața devreme, nu mâncam nimic, căci așa era ritualul, ne îmbrăcam frumos, cu haine noi sau dacă nu aveam, cu hainele bune, curate și dichisite.

Bunica avea obiceiul să ne facă la toate haine noi, ne croșeta fustițe și bluzițe, pulovărașe, căci era tare pricepută, cum erau femeile pe atunci.
Și avea mâini de înger, căci totul stă în mâinile pe care le folosește omul, ele sunt cele mai importante, mai importante decât chipul sau zâmbetul. Mâinile, destoinice, creatoare, ordonatoare, muncite, zbârcite…Și mamaie era desăvârșită din punctul ăsta de vedere, doar că ne îmbrăca la fel, deh, ea ne iubea la fel, dar noi eram nemulțumite, căci eram diferite ca vârstă, constituție și personalitate și de mici nu ne plăcea uniforma. Dar n-aveam ce face… Concetățenii care o cunoșteau pe mama sau pe bunica ne lăudau mereu hainele, căci erau frumoase și se vedea migala și munca din spate, dar noi eram copii și ce știam noi…

O ajutam și noi pe bunica la cusut și ce prețioase au devenit amintirile de la șezătoarea la care coseam cu toatele și ne mai povestea ea câte ceva din copilăria ei. Bunica mai cosea și niște carpete complicate, pline de animale și de flori, pe care le țin și acum în casă. Croșeta ca toată lumea și mileuri, de care după revoluție n-am mai vrut să știm, căci nu ne mai plăceau și în timp s-au pierdut, rătăcit cine știe pe unde.
Și odată mi-a părut rău, când am înțeles ce erau cu adevarat, în primul rând amintirea buncii și a mâinilor ei, a zâmbetului și a ochilor ei albaștri, cei mai albaștri din lume, așa mi-au apărut. Mai târziu, firește, când m-am mărit și am mai înțeles una, alta. Și a unei copilării care în niște condiții vitregite de viață, a avut totuși farmec, a fost frumoasă și îndestulată, dar și întunecată și conflictuală.

Iar în ziua de Paște, mergeam frumos până la biserica veche din orașul de jos, care avea o curte mare cu un nuc bătrân și o masă uriașă de piatră. Și stăteam liniștiți la o coadă măricică până ajungeam înăuntru să sorbim vinul de împărtășanie și cât stăteam noi așa, în liniște, mă zgâiam la cele câteva cruci pe care erau scrijelite nume de îngeri, întrebându-mă cum de era posibil așa ceva. Mă îmbătam de mirosul verde al ierbii, de flori, de râsete sau plânsete de copii care nu mai aveau răbdare, de cer, nimic de făcut.

Contemplarea a fost mereu punctul meu forte. Știi că stăteam lipită cu nasul de fereastra care dădea spre aleea de tei ore în șir? O să-ți mai povestesc despre teii copilăriei.

Scrisori catre un prieten - A trai sau a nu muri

Iar preotul era înalt, slab și bătran și avea o frumusețe aristocratică și în ochii mei părea locuit de har, căci citisem despre asta, și avea veșminte frumoase albe și deși nu întelegeam nimic și nici nu-mi băteam capul cu asta, atmosfera sfințită de lumânări și tămâie o găseam liniștitoare și cumva mă umplea de o bucurie și de o pace care mă ținea câteva zile.

Plecam de acolo cu lumânările aprinse și cu niște iarbă pe care o smulgeam din grădina bisericii și în drum spre casă ne întâlneam cu alți oameni cu care ne salutam cu Hristos a Înviat! Și ne luam la întrecere care ține lumânarea aprinsă până în pragul casei și uneori chiar reușeam. Puneam iarba pe covorul de la intrare, o călcam în picioare și odată intrate în casă, știam că avea să fie o zi frumoasă încărcată de mirosuri și de gusturi ca-n ziua de Paște.

Mai întâi ciocnit de ouă, râzând, al meu e mai tare, brânză, ridichi și ceapă verde, apoi, în timp ce ne făceam mica siestă, mai citeam ceva sau o ajutam pe mama sau pe mamaie, care mergea să împartă pomană vecinilor, ca să se bucure și morții.
Apoi mama pregătea friptura care umplea casa de mirosuri apetisante de mujdei, căci fiind olteni, puneam la mare cinste usturoiul, se încălzeau sarmalele, se pregătea o mămăliga pe care doar mamaie știa cum s-o facă, vîrtoasă, nelipsită de pe masa noastră de duminică, însoțită adesea de unt și de ouă fierte moi, aperitiv pe care noi copiii îl devoram cu o plăcere nebună de fiecare dată.

Scrisori catre un prieten - A trai sau a nu muri

A trăi, trăire, bucurie, amintire

Copil fiind, încă nu mă obișnuisem cu toate gusturile iar cele cu care mă obișnuisem îmi gâdilau înnebunitor papilele așa că eram o gurmandă, mâncam cu o plăcere de care mi se face azi dor, îmi plăceau toate cele ce mai încoace și-ncolo.

Și ciorba de praz făcută de mamaie, în special ouăle prăjite neapărat moi, murăturile asortate puse de mama, în special sfecla, dar mai ales castraveții în saramură vara și varza albă fideluță, tot la saramură, mai ales zeama pe care o beam cu nesaț, căci făcea bine la stomac. Apoi fripturile, tocănițele, în special cea cu vinete și roșii, de vară, mâncărica de cartofi neapărat cu o murătură sau măcar o salată de varză, gogoșile de duminică după-amiaza, socata mamei, puiul cu sos dulce în care, rămânând seara târziu prin bucătărie ca să citesc vreun Dostoievski, mai băgam un dumicat de pâine prilej ca să-mi ling îndelung degetele, unul dupa altul.

Și câte și mai câte, prietene. Bogăția și abundența de gusturi a naturii ăși găsise în mine un degustător pe cinste! N-am avut multe portocale și banane foarte târziu, când nu mai eram copil, dar mâncam zarzăre, struguri, pere, mure chiar și de pe jos, chisăliță, dulcitura delicoasă de zarzăre, făceam magiun de prune cu mamaie, pregăteam zacusca împreună și sucul de roșii, munci anevoioase și grele care necesitau trezit de dimineață…

Scrisori catre un prieten - A trai sau a nu muri

Mamele noastre știau să se gospodărească și, deși banii erau puțini, n-am suferit de foame sau de lipsă de caiete și cărți, ba dimpotrivă. Mamaie ne asculta mereu la lecții și avea grijă să învățăm iar la schimb primeam hrană bună. Vara salate de vinete și chifteluțe de dovlecei, o gustare binevenită după-amiaza când mă tolăneam pe jos în sufrageria răcoroasă și salivam citind despre aventurile eroilor din cărți . Și când era cald, pentru că și pe vremea aceea era foarte cald vara, dădeam fuga cu sora mea cea mică până la fabrica de lapte, unde se vindea înghețată polar într-un pachet ca de unt, cremoasă și răcoroasă. Și veneam iute cu ea acasă până să se topească de tot, o băgam în congelator și așteptam cu nerăbdare să se întărească. Apoi o savuram cu încetinitorul, mindful, lingând și ultima urmă de smântână dulce de pe linguriță.

Ehei, poate în viața de dinainte oi fi suferit de foame pe undeva căci tare îmi mai plăcea să mănânc, prietene, atât de mult încât siesta de duminică era obligatorie cu un pic de lămâie. Mă consolam însă cu gândul că organismul meu era în creștere și avea nevoie de hrană ca să fie puternic și rezistent și așa era, căci mai târziu am suferit cumplit de varii dureri.

De care îmi amintesc acum ca să mă întăresc, căci dacă am trecut atunci, voi trece și acum! Iar atunci eram ca un măgărus care, încărcat cu multe desagi trăgea într-una la deal și la vale, mai ales duminica sau sâmbăta, când pe mama și pe bunica le-apuca dorul de ducă. Și după ce mâncam bine ca să avem ce digera, o luam la pas pană la țara, adică în satul unde se născusera ele, care era aproape de oraș. Dar despre aceste călătorii, într-o altă scrisoare.

Te las însă cu vorbele bunicii, când ne mai povestea despre neajunsurile din tinerețea ei, război, foamete, naționalizare. Încheia așa cu niște eheeei amintirilor fericite …

și-a trăit lumea, mamă și n-a mai murit…

Scrisori catre un prieten - A trai sau a nu muri

3 Comments

  1. Din ce in ce mai savuroasa!

    1. Mulțumesc, doamna Mariana!

    2. Multumesc, sper ca mancarea sa ramana savuroasa si pe mai departe

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.