Și ortolanii vor fi liberi

Prietene, mă vei ierta că nu ți-am scris de multicel. Nu pentru că nu mă gândesc la tine, ești în inima mea tot timpul.
De fapt, la inimă și la stările ei am tot zăbovit. Sincer, pe de o parte mi-am numărat binecuvântările, așa cum m-ai sfătuit. Pe de alta, am fost atentă la stările neplăcute. Și ce am descoperit?
Mai întâi, eliberarea de problemele care cândva erau la ordinea zilei.
Dintr-odată nu mai îmi fac griji, nu mai iau decizii capitale, nu mă mai cert cu nimeni, nici măcar în gând. Nu mai vizitez drame și suferințe trecute. Nu mă interesează nici ce haine port, dacă să-mi mai cumpăr vreo rochie, ce fac vineri seara, ce voi face mâine, dacă îmi ajung banii, unde merg în vacanță și alte asemenea. Ce eliberare!
Ca un naufragiat pe o insulă, trăiesc în afara timpului, cu puține lucruri de făcut. Mă preocupă mai mult ce simt în momentul ăsta, care sunt stările sufletului meu, sunt mai atentă la vocea interioară decât la zgomotul virtual.

Furtuna din ultimele zile însă a stârnit în mine multă furie. Sper ca vântul acesta care nu se domolește să stârnească revolta și schimbarea în fiecare dintre noi. De ce, mă întrebi?

Știi tu oare, sunt sigură că știi, despre ortolani, păsările acelea micuțe pe care bogații extravaganți le consumă după ce au fost gătite într-un ritual atât de respingător că nici nu-l pot aminti acum?! Legenda spune că atunci când un om mănâncă un ortolan, e bine să-și acopere fața ca să nu-l vadă Dumnezeu.

Ortolanul din fotografie a fost surprins în parcul natural Comana de către Marius Iana, prieten vechi, pasionat mai nou (de câțiva ani deja) de birdwatching. Presura de gradină, ortolan bunting sau Emberiza hortulana, zboară prin România, pe unde puțini, sper, or fi auzit cu ce prețuri se vinde în Franța. Acolo a fost atât de vânată de chef-ii cu stele Michelin, încât acum e protejată prin lege. Asta de când Francois Mitterand a consumat-o în ultimul său dineu de gală, înainte de a muri. Nu-i vorbă, că se consuma încă de pe vremea lui Alexandre Dumas, mare gurmand și el. Se spune că cei care îndrăznesc să mănânce ortolanul, trăiesc o experiență dacă nu mistică, cel puțin spirituală. Se spune că ar fi echivalentul gastronomic al coborârii Sfântului Duh! Sunt sigură că sunt doar vorbe menite să justifice acest ritual barbar.

Dar noi, te întreb, ne-am acoperit fața? Nu, prietene.

Nici când am tăiat aripioarele rechinilor, altă delicatesă, și i-am aruncat înapoi în ocean. Oare de ce? De ce nu i-am mâncat cu totul, mă întreb. Ce barbarie, să-i arunci în ocean când nici nu mai pot înota? Nici când savuram un foie gras, deși știm cum se obține. Nici când omoram elefanți ca să ne pozăm cu ei, nici când omoram gorilele pentru carne și câte și mai câte grozăvii.

Și zilele astea, numărând victimele inconștienței noastre, m-am bucurat că măcar pentru o vreme ortolanii vor zbura liber. Da, recunosc, m-am întrebat dacă în aceste clipe de cumpănă pentru fiecare om, dacă vreunul dintre cei care au prins, vândut, gătit, mâncat ortolani, își face mea culpa. Dacă simte el acum ce simțea păsărica aceea, ținută în întuneric înainte de a fi hrănită cu forța și scăldată în armagnac…de vie. Uh!
Că e pe ducă…Și cine dintre noi nu e, zilele astea, mă întreb.

M-am mai gândit apoi la suspendarea temporară a traficului. De animale, de carne vie, de copii, de femei. La pedofili, proxeneți, vânzători de moarte. Poate că în fața morții vor da înapoi. Poate perioada asta nefastă îi va ajuta . Poate vor redescoperi umanitatea pierdută. Poate o viață nouă îi așteaptă și pe ei.

Banii sau viața?

Și știi la ce m-am mai gândit? La calculele astea reci pe care și le fac unii politicieni. Râd, pentru că vorba aia veche, e la fel de actuală.
Banii sau viața? Știam că aici se va ajunge, să fim sinceri. Dar ce mă întreb eu, prietene, și te rog să nu râzi, sau mai bine râzi…
De unde știi când îi condamni pe toți, când începi jocul ăsta de-a scapă cine poate, de unde știi cine își va lua zborul? Nu poți să nu vezi că potenții zilei, bogații, mogulii, guvernatorii, unii președinți, sunt trecuți bine de 65, 70 de ani. Mă gândesc la lupii de pe Wall Street, la miliardarii ascunși prin buncăre, și nu pot să nu-ți aduc aminte superba povestire cu bogatul care fugea de moarte. Aflând el așadar că viața i se va scurta în curând, a încălecat pe cel mai rapid armăsar, a înșfăcat o pungă de galbeni și dus a fost. Acuma, cititorii în stele îi spusesera și ziua.

S-a gândit el că dacă aleargă suficient, moartea va uita de el și va scăpa. Zis și făcut. Doar că într-o noapte, obosit, a poposit sub un copac să se odihnească. Și chiar atunci, apăru și moartea. Ah, ai sosit, te așteptam, îi spuse ea râzând. Am citat aproximativ din memorie, așa că iartă-mă pentru mici inexactități.
Așadar, să fim pregătiți, căci nici cine știe când va veni nu poate scăpa!

Dacă, în sublima ei ironie, mama Natură îi va salva pe săracii, amărâții care s-au imunizat o viață, trăind în afara sistemului, dar trăind, supraviețuind. Dacă virusul, dând năvală, va descoperi în casa lor alți viruși veri și frați, care ocupaseră deja perimetrul? Va pleca, pentru că sper că măcar pentru viruși familia contează!

Altfel, prietene, facem în continuare haz de necaz. Am uneori senzația că suntem într-o bulă suspendată unde râdem ca proștii, dar de pe pământ am dispărut deja mulți.

Îmi pun speranța în tinerii care vin din urmă, mai liberi, mai creativi, mai puțin alterați. Poate vor învăța ei mai repede decât noi ce e cu adevărat important. Sunt deja în primele rânduri în lupta pentru prezervarea vieții pe planetă, iubesc animalele, creează comunități, găsesc soluții, se implică. Poate acum e timpul s-o facem și noi. Cei care vrem să mai trăim.

Să prețuim viața, tot ce ne-a oferit, toate momentele de fericire și de suferință, mirările și contemplările și să mulțumim măcar o dată cu inima curată!

E momentul acela, prietene, o simt! Întunericul de dinaintea răsăritului. Beznă e, încă noapte, aproape zi, dar nu încă, un firicel de lumină se strecoară timid din marea neagră ca smoala.
Și ortolanii zboară liberi spre cer! Măcar acum, fiecare, o mea culpa din inimă! Măcar acum să ne acoperim fața, căci dacă ar fi după dreptate, cine dintre noi ar sta drept în fața judecății?

Ah, aud o voce dintr-o piesă de teatru țipând de zguduie pereții…Milăăăăăăăăăă, care milăăăăăăăăăăăăă! E Maia Morgenstern în Vizita Bătrânei Doamne! Mă trec fiorii, te las acum, mă duc să ma încălzesc cu o ciorbă. Ți-ar plăcea și ție, rămâne pe când ne vom revedea!