Skip to content 
“The voyage had begun, and had begun happily with a soft blue sky, and a calm sea.”
Așa ar putea începe o poveste frumoasă. Doar că povestea de azi e una reală și nah…cât de frumoasă e, o să decideți voi.
Pentru că nu-mi plăceau oamenii întâlniți în târgul lui Ibrail, iar întâmplările prin care trecusem încă din prima zi după mutare mă marcaseră profund, am ales să-mi fac viața mea.
Cred că importanța educației dată de părinții mei a constat și în aceea că, deși de la 4 dimineața până la miezul nopții eram singură cuc, făceam lucruri (și trăsnăi, printre altele) de capul meu.
Ori, la vremea aceea, capul meu stătea la bomboanele Cristal. Niște drajeuri de ciocolată cu miez crocant din ceva mentolat, care pentru mine erau Dumnezeul bomboanelor. Dar pentru care nu primeam niciodată bani suficienți, pentru că visul meu de copil era să am atâția bani încât să-mi cumpăr un kilogram de Cristal. 51 de lei era kilu’, ori 51 de lei erau bani, nu glumă! Dar și câte bomboane puteai să mănânci de banii ăia!!!
Și-atunci m-am apucat să mă gândesc la soluții.
Așa se face că am început să strâng sticle și borcane, să le duc la centrul de reciclare. Am început la scară mică – cu ce aveam prin casă. Mai era o condiție…de fapt, nici nu știu dacă era condiție, sau așa mă învățase mama “că e frumos” – toate ambalajele din sticlă trebuiau spălate și curățate de etichete. Nu era chiar simplu, având în vedere că acțiunea asta trebuia făcută cu apă rece indiferent de anotimp. Dar gândul la bomboanele Cristal era un factor motivațional foarte puternic.
Am trecut apoi la vecini:
– Bună ziua, nu vă supărați, aveți sticle și borcane goale prin casă? Că le spăl și le curăț eu și le duc la Centru. Mulțumesc frumos!
Când ziceam “Centru” vocea mea devenea gravă, pentru că, pentru mine importanța locului cu pricina era capitală.
Și oamenii se uitau mirați la mine, în prima instanță. Eram albă, eram curat îmbrăcată și vorbeam și mă comportam foarte politicos. Poate de-aia îmi și dădeau tot ce aveau prin case și curți și mai strigau și pe la vecinii lor să mă ajute.
Când mi-a fost extrem de clar că “afacerea” mea începe să se dezvolte puternic, iar eu eram din ce în ce mai deșelată de cărat greutăți mult peste puterile mele, m-am gândit și la un mijloc de transport. Bicicletă n-aveam. Da’ aveam o sanie veche. Foarte bună! Mai puțin iarna, sania mea devenise și “alarma” cartierului, așa că oamenii ieșeau repede și-mi dădeau sticlele și borcanele lor, doar să plec mai repede. Pentru că în caz că nu știți ce sunet pot scoate doi tălpici din fier frecați pe astfalt, vă spun eu că mă mir că nu m-a bătut nimeni.
Și, dincolo de apa rece (cumplit de rece!!!) cu care trebuia să spăl ambalajele, mai erau două chestii nasoale – faptul că de multe ori mi se întorcea stomacul pe dos, atât de murdare și de rău mirositoare erau chestiile pe care le spălam; și a doua – faptul că trebuia să folosesc detartrand (d-ăla de se curăță toaletele și care numai blând cu mâinile nu era).
Un borcan de 4 sute era 50 bani, un borcan de 800 era 1 leu. O sticlă de juma’ era 50 de bani, una de 1 litru era 1 leu, aia de 2 litri și aia de “șampanie” erau 2 lei. O avere, frate! O avere! În fața ochilor nu vedeam decât munți Cristal!
Hârtie adunam rar, că era grea, iar eu nu aveam pe vremea aia nici măcar douăj de kile cu paltonul pe mine – cum zicea bunica, Dumnezeu s-o odihnească în pace.
Când am strâns prima dată în viața mea 51 de lei aveam mâinile roșii-vineții de la apa rece, cu răni care arătau cam horror. Cu banii ăia mi-am cumpărat ceea ce ai mei îmi interziceau – un kil de bomboane Cristal. Le-am mâncat fără să respir, iar noaptea le-am organizat-o alor mei cu schimbat ligheane în care eu “țineam ședințe de partid”, dându-mă astfel de gol de la ce mi-e rău.
Nimic n-au zis ai mei! Absolut nimic. Știau foarte clar că tărășenia asta o să mă mai potolească o vreme.
Doar că nu doar bomboanele Cristal erau în visul meu de a avea banii mei, de care să dispun când și cum vreau. Mai erau anticariatele din oraș de unde puteam să cumpăr cărți “fără comuniști” – cum le ziceam eu. Adică literatură pe bune.
Iar, mai târziu, de prin clasa a V-a, pe lista mea au mai intrat și materialele din care îmi puteam croi haine. Și asta din 4 motive – primul era că niciodată nu-mi găseau ai mei haine pe măsura mea “de copil crescut în Sahel”; în al doilea rând că detestam hainele pe care le puteai găsi în magazine și care erau de o urâțenie ieșită din comun; în al treilea rând pentru că învățasem să cos la mașina de cusut a bunicului și în al patrulea rând și, de departe cel mai important – pentru că bunicul îmi spunea “Niciodată să-ți cumperi haine din magazin! Întotdeauna să-ți faci pe comandă, că n-ai crescut la țăruș!”.
Și uite așa, chiar dacă ai mei au vrut să intre în pământ de rușine când i-au luat vecinii la mișto că au “un copil țigan”, tata și-a păstrat calmul și le-a zis simplu
– Copilul meu a crescut printre turci, tătari, lipoveni, ruși, țigăni, greci, italieni. Fură? – NU! Dă în cap? – NU! Face ceva util pentru ea și pentru alții? – DA!
Și aia a fost, nu s-a mai luat nimeni vreodată de mine sau de ai mei pe acest subiect. Plus că, odată cu plecarea lui frate-miu la facultate, rămăsesem singură și trebuia să mă descurc în orice situație. 😀
(Dacă vrei să citești mai multe povești și trăsnăi din copilăria mea, le găsești pe vechiul meu blog, aici.)
Am căutat pe net următoarele date – salariul mediu în România și cursul de schimb LEU – USD. Nu știu eu să fac calcule cu rata inflației și alte chestiuni de economiști, dar reperele astea sunt importante pentru ce urmează să scriu.
Așadar, în 1985, salariul mediu net pe economie era de 2827 de lei. (Sursa aici)
Cursul mediu de schimb valutar în 1985 era de 1 USD = 4,37 LEI (Sursa aici)
Cel mai mult strângeam borcane de 4 și 8 sute și sticle de 0,5 și 1 litru.
Hai să facem o simulare:
10 borcane de 400 ml X 0,50 lei = 5 lei
10 borcane de 800 ml X 1 leu = 10 lei
10 sticle de 0,5 X 0,50 = 5 Lei
10 sticle de 1 l X 1 leu = 10 lei
Total: 30 de lei. Adică aproximativ 1% din salariul mediu pe economie la acea vreme. Sau, aproximativ 30% dintr-o zi de muncă a părinților. Și nici nu-mi spărgeam creierii o zi întreagă învățând carte pe alții – cum făceau ai mei. Așa că oricum aș fi dat-o, mie mi se părea că sunt în câștig.
Hai să o luăm altfel.
Ce puteai face atunci cu 5 lei obținuți din reciclarea sticlelor?
Puteai să-ți cumperi:
- 2 sau chiar 3 cărți de la anticariat
- 4 bilete la film
- 2 sau 3 înghețate
- 60 de grame de bomboane Cristal (!!!)
- 5 gume chinezești (ciungă, adică)
- 10 caiete
- 10 creioane HB
și multe altele.
Mai mult decât atât, pe vremea aia, 5 lei însemnau 1 USD și-un pic sau 1 Eur și-un pic în banii de azi.
Care au fost efectele acțiunilor mele de reciclare?
În primul rând aveam banii mei, din care puteam să-mi cumpăr (aproape) tot ce îmi doream la ora aia – bomboane, cărți și materiale pentru haine.
În al doilea rând, la școală îi ajutam pe colegii care nu-și permiteau, să-și cumpere covrigi și alte prostii de mâncare, să nu stea flămânzi.
În al treilea rând, mi-am împărtășit cu bucurie “secretul facerii de bani”, așa că mai toți colegii de școală s-au apucat și ei “să se îmbogățească”. Când aveai 5 lei în buzunar se punea că ești cineva, dar când aveai treij de lei se punea că ești stăpânul lumii.
Despre ei, nu știu să vă spun, dar eu cu chestia asta cu reciclarea am rămas până în ziua de azi, când a devenit trend.
Am scris și pe Facebook despre asta, în momentul în care am aflat că și la noi va fi o lege în acest sens. Eu chiar m-am bucurat, în inocența mea.
Ani de zile am căutat centre de reciclare, dar tot ce apărea pe net era fake. Erau doar cu numele, dar nu reciclau nimic.
Cum educi tu un copil să recicleze dacă nu îl motivezi și dacă nu îi pui la dispoziție tot ce e necesar ca să o facă?
În toamna asta m-am decis să fac un test. Așa că, preț de mai multe luni am adunat sticle, peturi și doze. Când am umplut două sacoșe zdravene m-am dus la Mega, la automat. Dar, ca să simplific procesul, am băgat 10 sticle. Am primit un bon de… 0,20 de lei.
(Nu intru în detalii despre modul în care am fost privită de angajații Mega și abordată de șeful de magazin, pentru că nu e important. Deși!…)
Ce ai putea azi să-ți cumperi cu 20 de bani obținuți din recilare, dacă ai fi copil?
NIMIC!!! Nici măcar un covrig, dacă îți e foame.
Unde ar fi motivația ca oamenii să recicleze? Cum îl poți convinge pe un copil că-i mișto să recicleze? Doar cu vorbe de activiști de partid? Good luck & FYA!
Mai mult, urlăm exact ca activiștii de partid de pe vremea comuniștilor (aka vorbe pompoase și goale, fără pic de conținut), tot felul de prostii legate de reciclare, dar suntem niște ipocriți fără margini.
În toate supermarketurile și hipermarketurile găsim ambalaje de plastic, de exemplu, care nu pot fi reciclate. Pentru că reciclare NU înseamnă doar să arunci ambalajele alea în niște containere speciale sau să le duci la automatele de reciclare. Reciclare înseamnă și să refolosești un ambalaj. Și-ar fi tare utile prin casă, dacă ai putea să le scoți dopurile și să le reumpli. Dar nu poți! Dar suntem mai green, mai alea! Hai sictir!
La Kaufland am întrebat ce și cum e cu reciclarea și mi s-a spus că primești un bon pe care îl poți folosi doar pentru anumite produse din magazinul lor. Am intrat prin magazin de curiozitate. Doar știfturi puteai să-ți iei. Adică marfă pe care oricum nu o cumpără nimeni sau care e în prag de expirare. Banii – ca la Mega. Deci pas!
Un alot aspect este că nu poți duce la automatele de reciclare ambalaje de detergenți (sticlele din plastic, adică), de șampoane etc. Asta e ca în Ferma animalelor:
“Toate animalele sunt egale între ele, doar că unele sunt mai egale decât altele.“
Reciclarea în viziunea “genialei” de la S1
Mai mult, madam French Kiss de la 1 a înlocuit tomberoanele oamenilor (deși nu era nevoie, dar șpaga…), cu unele…cu altele, la fel ca alea dinainte, doar că mai scumpe (șpaga, precum am zis!!!)…chipurile să se facă reciclare selectivă. Reciclare my ass, pardon my French!
Așadar, în viziunea primăresei, laolaltă cu resturile alimentare putem arunca în același tomberon și resturile de sticlă (!!!), tampoane sau scutece de unică folosință (care conțin plastic). Cioburile de sticlă nu le poți pune în tomberonul de sticlă. Poate pentru că sticlele și borcanele din sticlă, întregi, au și ele orgoliul lor și s-ar putea simți jignite și lezate în… integritatea lor. Plus că, poate, cioburile nu se topesc la fel ca sticlele întregi… Așa că le arunci laolaltă cu resturile alimentare care ar putea deveni compost, taman bun pentru pământul din ce în ce mai lipsit de substanțe nutritive. Uite-aici dacă vreți să vă minunați.
Mai mult, de ceva vreme încoace mediul online, dar și televiziunile sunt inundate de o reclamă foarte agresivă care promite 50 de bani / ambalaj reciclat. Lucrurile cărora mulți nu le-au dat atenție sunt:
- Doar câteva branduri au semnat contracte cu acest “reciclator” (că nu știu cum să-i zic altfel). Așadar, nu te poți duce cu tot ce ai tu prin casă și ar putea fi reciclat (plastic, sticlă, doze din aluminiu), ci doar cu ambalaje ale brandurilor care au semnat contract cu ăștia.
- Nu am găsit nicăieri o hartă cu vreo rețea de automate sau centre de colectare ale acestei firme. Dar e posibil să mă înșel eu.
Vă dați seama ce mișto ar fi fost pentru un copil (din familie cu bani sau, mai ales, fără) să știe că dacă duce la automat 10 sticle sau 10 peturi poate să-și cumpere ceva cu bănuții ăia? O ceva, cât de mic, care să-i ofere bucuria faptului că și-a luat din banii lui? Să-i dea senzația de independență? Să-l educe să fie mai responsabil?
Sau, poate, cât de util ar fi pentru un pensionar, ori pentru altă persoană cu venituri mici sau inexistente – să știe că-și poate lua măcar (!!!) o pâine?!…
Și vin și vă întreb – nu ne merităm noi soarta de sărăntocii Europei?!!!…
