Scrisori către un prieten - Rebel fără cauză

Rebel fără cauză

Azi, prietene, mi-am lăsat imaginația să zboare într-un viitor sf pe care l-am văzut deja în filme. Nu știu dacă scriitorii sau creatorii acestor opere au văzut viitorul, dar ceea ce ei poate au crezut că au imaginat, e foarte posibil că se întâmplă în viitor.

Sigur, sunt și oameni de știință care, pe baza cercetării amănunțite a trecutului au făcut predicții uluitoare despre viitor. Oricine cunoaște bine natura umană, trecutul ei, cum a reacționat un om la anumiți stimuli, îi poate prezice cu o marjă de eroare viitorul. Chiar acesta pe care îl trăim azi.

Era prin 2050, stațiile spațiale se numeau chiar Star Wars, oamenii și roboții erau prieteni și dușmani, pământul era împărțit între două-trei super-puteri, musai să fie patru însă, pătratul magic. Se împarte spațiul, continuă luptele pentru controlul asupra pământului, se întâmplă și azi, nimic nou sub soare. Și dacă războaiele se vor purta altfel, ce contează? Cu rachete, cu raze de lumină, cu roboți, care e diferența?

Toate sunt deja în mișcare, semințele au fost plantate, se vor inventa mașinării noi, arme sofisticare, se vor găsi alte surse de energie. Și toate, sigur, își au rădăcinile în războiale vechi, din secolul trecut și de mai înainte. Deciziile vor fi luate tot din frică, frica de a fi atacat, de a dispărea și la capătul celălalt din dorința de a fi cel mai puternic și de a stăpâni pământul.

Dorința de putere, răul suprem. Germenii încleștărilor de mâine le vedem deja. Economie vs bunăstare, natalitate scăzută, emanciparea femeilor, familie tradițională vs familie modernă, lipsa forței de muncă, îmbătrânirea națiunilor puternice, creșterea speranței de viață, consum mare până la o vârstă înaintată și cine are grijă de bătrâni în absența copiilor, imigranții ca soluție, patriarhatul e depășit, scindare vs unitate și așa mai departe.

În timpul ăsta, se întăresc armatele, se schimă raporturile de putere, reursele statelor se împuținează, pe ce căi mai vin ele. Cine stăpânește oceanele lumii, cu cine ne învecinăm și de unde vine pericolul. Bleah, geopolitică, strategii, pragmatism.

Știu, o să-mi spui că ăsta e mersul lumii. Trăim într-o cultură a războiului în continuă expansiune. O înghițim în toate formele ei expansioniste de când cu dezvoltarea tehnologiei.

Computerele lucrează cu numere. Tot ce vedem ca imagine, cuvânt, noi înșine și lacrimile sau bucuriile noastre, sunt o colecție de date, de numere, într-un sistem care arhivează tot. Pe autostrăzile informatice circulă în toate direcțiile informații. Războiul e informațional, o știm de mult, cine controlează informația, are puterea. Știi tu mai bine toate astea, prietene. M-am trezit din distopie amintindu-mi brusc de om.

Sigur, liderii care iau decizii sunt pragmatici. Ce iese din această situație, ce avem e câștigat, se întreabă ei. Și pe bună dreptate, căci întotdeauna există pe lângă pierderi și câștiguri. Nu sunt nici eu, oricât de simțitoare aș fi, atât de naivă  încât să nu știu că înotăm cu disperare contra pragmatismului.

Asta nu înseamnă că liderii pragmatici sunt mai inteligenți. Sau că nu sunt tot oameni. Sau că deciziile sunt raționale. Haha, te aud și pe tine cum râzi. Nu, nu cred asta. Așa cum un om, la nivelul lui, ia decizii bazăndu-se pe frică, ură, răzbunare, gelozie, sau poate bunătate, empatie, iubire, Doamne-ajută, așa e și cu liderii. Mă uit în jur și mă minunez când mai văd un lider cu față umană, poate mai prostuț, mai nepregătit, dar totuși mai uman. Poate în ecuația puterii n-are importanță sau poate tocmai că asta are importanță.

M-am trezit în prezent cum crezi, prietene? Bolborosea țeava de scurgere din bucătărie. La greu. Parcă avea ceva de comentat. Haha, mi-am zis, stai că-ți vin de hac. Am o sticlă de clor, că zilele astea, dacă n-ai clor, ești mort. Nu tocmai, dar mai aproape. Am turnat două gâturi, am lăsat să acționeze fix cinci minute cât scrie și am lăsat apa să curgă. Ce bun clorul ăsta, filosofam eu în gând. Parcă vedeam guguloaiele de murdărie cum se dezintegrează și o iau la vale ușurel. Așa și cu virusul ăsta, îmi zic, ne mai dezintegrează, ne mai curăță de murdărie, se mai spală planeta de îmbâcseala de gânduri de mărire, de putere, de frică și de moarte.

Și omul, dragul meu prieten, omul?

Pare fără sens azi să mai scrii o poezie, să mai asculți o muzică. Dacă tot suntem în război, și când n-am fost, și pe cale de dispariție, și când n-am fost, ce altceva să faci totuși?

Am văzut într-un film că în viitor, conducătorii vor trece în ilegalitate emoțiile, sursa slăbiciunilor omenești. Vor fi confiscate cărțile, cutiile muzicale, chiar și animalele de companie, pentru că chiar și ele mișcă sufletul. Și mișcările sufletului sunt în afara sferei de control a omului. Nu că rațiunea ar fi în controlul nostru, doar iluzia ei.

Cred că ce stăpânim cât de cât sunt lipsurile. Ne descurcăm cu lipsa rațiunii, a iubirii, a empatiei, a toleranței. Suntem o umanitate care se schimbă, evoluând să zicem, învățând să menegerieze dezastrul produs de toate aceste lipsuri sau puținătăți, cum zicem noi, românii.

Asta nu înseamnă că acceptăm că suntem vulnerabili. Dimpotrivă. Într-o clasă de idioți, cine se vede pe sine ca idiot? Uite, pe mine fantezia asta m-a făzut să mă simt atât de mică și de proastă, nici nu-ți poți imagina. N-avem scăpare, cred.

Toate discuțiile astea de azi, atât de înălțătoare în sine, despre adevăr, schimbare, reinventarea omului, cum să facem să trăim în armonie cu natura ca altădată, sacrul din lume, pedeapsa divină, par subiecte din cărțile de altădată.

Și eu cred că trebuie să ne schimbăm. Probabil n-o să reușim mare lucru pentru că suntem prea atașați de iluziile noastre și doar nu ne-am ocupat să ne dezvoltăm rațiunea. Mulți, needucați, proști, mână de lucru ieftină.

Și nici nu ne plac cei deștepți care vor să ne ajute. Se vor regândi strategiile de afaceri, dar nu pentru binele tuturor. Și în scurt timp, ne vom liniști, pentru că au mai fost crize și vor ma fi.

Am doar două idei.

Prima este că viața merită totuși trăită. Fiind o sursă inepuizabilă totuși de frumusețe și poezie, poți să-ți petreci existența contemplând deopotrivă creația și distrugerea, trecerea anotimpurilor, preschimbările mugurilor în flori și-apoi în fructe, poți să te bucuri de cele mai mici și micuțe plăceri.

Cum ar fi o plimbare fără rost prin pădure, să te zgâiești la cer fără nicio noimă, să asculți o pasăre cântătoare, chiar dacă nu știi cum o cheamă,să mai faci o baie în mare, chiar dacă e poluată. Să repari peretele de lemn al șopronului, dacă acolo ai ajuns să trăiești, să răsfoiești poeziile pline de praf din ultima carte care ți-a mai rămas.

Să te pierzi printre amintiri dintr-o viață când prânzeai cu toată familia duminica și nepoții râdeau, mici ca niște guguștiuci, și bunica avea ochii albaștri și povești din altă lume, când și ea era tânără, dar era tot război și-apoi a venit foametea și-apoi comuniștii, și-apoi târziu, americanii și…

Așa că o să stau pe balcon, izolată, ca toată lumea, în soarele de 25 de grade și o să șterg praful de pe frunzulițele de caprifoi. Și o să le stropesc cu apă pe seară. Măcar caprifoiul să prospere.

Și a doua. E adevărat că nu avem nici cea mai mică idee încotro ne îndreptăm, câți vor muri și câți vor mai rămăne să muncească mâine. Cât ne va mai chinui mama Natură ca să se răzbune pentru ce i-am făcut.

Dacă Dumnezeu, în mare mila sa, există și ne-o va dovedi, nu există, deși eu știu adevărul sau ne va lăsa să ne descurcăm cum putem. Rămâne totuși cel mai complex personaj pe care mințile noastre chinuite l-au putut percepe sau inventa.

Rămâne de văzut dacă valul iscat de mișcările planetelor pe care iarăși ne imaginăm că-l înțelegem ne va obliga să ne schimbăm sau vom rămâne încoțopeniți în ritualurile noastre de înfrumusețare. Habar n-am. Dar am mari speranțe de la Uranus, Saturn și Jupiter.

Dacă ne uităm în urmă, omenirea are capacități nebănuite de supraviețuire și de schimbare. În cele mai negre momente, tot câte un om nebun de curajos sau de încăpățânat, mânat de resurse misterioase, cum ar fi sufletul, a schimbat chiar soarta lumii.

Nu singur, s-au strâns mai mulți și au mutat munții din loc. Sunt dovezile rezistenței, a luptătorilor de gherilă, a organizațiilor clandestine. N-au câștigat ei singuri războiul, dar ce bețe în roate au pus, ce povești au lăsat în urmă! Câte Oscaruri s-au dat pentru poveștile astea!

Am văzut că și în viitor va fi la fel. Dovadă că luptele continuă.

Ce vreau să zic e că poate nu are niciun sens să mai găsești acum un om cu care să stai de vorbă despre problemele lumii, să vorbești despre noua poveste, care e ea, cum s-o  rescriem, cum să ne reinventăm.

Poate e o utopie să crezi că dacă găsești niște minți deștepte care au niște soluții, oamenii le vor asculta și poate ceva în ei se va schimba. Poate că e. Dar te întreb și mă întreb, când simți că nimic nu mai e la fel și nu va mai fi, ce timp mai potrivit să stai la povești există?

Oare în nopțile de dinaintea luptei, nu așa își făceau curaj războinicii? Nu povesteau ei faptele de vitejie ale strămoșilor? Nu chemau ei în ajutor spiritele? Nu cântau ei ca să alunge urâtul? Nu se încurajau ei îmbrățișându-se și felicitându-se că mâine vor fi învins deja, vor fi acasă și le vor povesti copiilor ce viteji au fost, își vor pupa nevestele și vor bea ulcica de vin pe care o merită?

E și asta o luptă de rezistență, un război pașnic, pe care-l duci în primul rând cu tine ca să scapi de urât. E o cauză, nu? La fel de bună, poate cea mai bună? Căci la ce bun să fii rebel, dacă n-ai o cauză, nu? Să fii războinic, chiar dacă știi că probabil nu vei învinge niciodată. 

Îmi amintesc acum de o frază dintr-o predică a lui Nicolae Steinhardt, nu știu cui îi aparține, el a amintit-o. Spunea așa. Dacă într-o zi mi se va arăta că adevărul și Hristos sunt separate, că adevărul o ia pe un drum și Hristos pe altul, eu rămân cu Hristos. Și m-am gândit atunci de ce? Pentru umanitate, pentru povestea noastră, care poate da, trebuie updatată, nu există un simbol mai bun, mai nobil, mai frumos, mai complex, un Om mai Om decât Hristos n-avem.

Și atunci da, poate cu calitățile nobile ale acestui Erou, vom putea merge înainte altfel, vom rescrie povestea. Doar că povestea trece prin întuneric și groază, ca orice poveste. Dar tot ca în orice poveste, din încleștarea aceasta, eroul iese mereu întărit. Așa că, la luptă, vitejii mei, cum strigau voievozii odinioară!

Go to the fight with love and peace will follow, povestea Joaquin Phoenix că-i spusese cândva fratele său, River. Se întâmpla în februarie anul ăsta, când a câștigat un premiu Oscar pentru rolul din Joker. Ah, Oscarurile, filmele, Hollywood-ul, oare sunt deja parte din istoria lui a fost cândva…

Mă întreb ce cred liderii despre asta, șefii multinaționalelor, băncilor, miliardarii lumii.

Mai mult, ce crede vecinul meu despre asta…

Râd pentru că, acum când scriu, încerc să respect regulile SEO de scriere, adică un număr de caractere într-o propoziție, un număr de propoziții într-o frază, spații necesare, lungimi, numere, sistem…

Și totuși, scripta manent

Take me with you and let me follow, asta ascult acum. Asta îmi doresc, my friend. Am o inimă plină, știu. Ce să-i faci, așa m-am născut.

2 Comments

  1. Oare chiar reusim sa ghicim in stele?
    Poate ghicim doar in inima noastra, cum bine spui!
    Fiecare om si fiecare epoca are povestile proprii pe care si le spune.
    Aceasta poveste pe care am citit-o este cu adevarat minunata!
    Vom avea puterea sa credem in ea perpatuu in minuscula noastra existenta?

    1. Când am citit în Platon că mare parte din nefericirile noastre vin din faptul că ni s-a povestit lumea, am înțeles și eu ce nevoie e să ne găsim povestea care să ne ajute să creștem, nu să ne înfricoșeze și ce bine ar fi acum să schimbăm povestea colectivă

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.