Plapuma și cazul Esca

Plapuma si cazul Esca

În vremea copilăriei mele iernile erau grele. Începeau de prin noiembrie și până prin martie era zăpadă. Am prins Dunărea înghețată bocnă de la un mal la altul și troiene de peste 3 m înălțime. Oamenii nu se plângeau și nici nu stăteau cu mâinile în sân – ieșeau la deszăpezit, cu mic cu mare.

Cum căldura se dădea cu program, ca și apa caldă, tremuratul, ca și “mai pune o haină pe tine”, era o chestie uzuală.

Pe vremea aceea nu existau pilote și nu auzisem de puful de pinguin. Dar aveam, ca orice român, plapumă din lână de oaie. Poate și pentru că în ogradă la bunica nu creșteau pinguini…

Plapuma era oful meu cel mare. Pentru că eram o mână de om, gras “cât un pui de găină, d’ăla rahitic” după cum mă gratulau oamenii din târg, sporindu-mi cu sârg încrederea că voi ajunge vreodată și eu un om normal.

Mi se părea că are o tonă. De plapumă zic acum. Mă sufocam din pricina greutății ei, dar, la fel de bine știam că peste noapte nu voi tremura.

Bunica, draga de ea, îmi tot spunea să nu mă mai zvârcolesc atâta, că mă dezvelesc și o să-mi fie frig, dar eu nu am fost vreun model de copil cuminte și ascultător. Fapt pentru care adeseori mă trezeam cu dinții clănțănindu-mi. Bunica zâmbea cum doar ea știa și-mi zicea cu blândețe: “vezi, mamă, e ca în viață – dacă nu înveți să te-ntinzi cât ți-e plapuma, ajungi să-ți tremure și sufletu-n tine.”

De aceea greutatea plăpumii a devenit un avantaj pe care l-am folosit. Oricât de adânc mi-ar fi fost somnul, îi dădusem creierului ordin ( :)) ) să facă el cumva și să-mi spună când nu mai simte greutatea plăpumii, ca să mă trezesc înainte de a îngheța de tot. Eram șmecheră, ce să mai! Asta cred că m-a salvat de multe ori și în viață, mai cu seamă când mândria, fudulia sau orgoliul sau cum mai vreți voi să spuneți chestiilor ăstora, îmi dădeau ghionturi să mă întind mai mult decât îmi e plapuma.

Cred că de 30 de ani, de când românii au descoperit pilotele – ușoare și moi, n-au mai avut reperul greutății și au început să se întindă. Avantajul e că nici iernile n-au mai fost așa de grele. Și-au început să capete curaj. Și s-au întins și mai mult. Dacă nu mă credeți, haideți să ne uităm la creditele luate și, mai ales, pentru ce sunt luate, credite pe care cei mai mulți nu și le pot plăti. Dar capra vecinului trebuie, fir-ar a dracului de capră, să crape!

Apoi a venit explozia tehnologică și odată cu ea – social media, în care oricine poate fi vedetă, influencer. Și brusc oamenii au început să trăiască în noile paradigme

  • cel mai bun la cel mai mic preț
  • bă, tu știi cine sunt eu?!!!
  • eu am (doar) drepturi

(“Obligații au doar alții, nu eu”)

  • bogații sunt (TOȚI) niște nemernici care fură
  • banii sunt buni dacă îi am eu. Dacă îi au alții, banii ăia sigur sunt furați, sunt făcuți pe nașpa și, desigur, toată lumea știe – banii nu îți aduc fericirea.
  • “n-am timp să” – merg la controale medicale preventive, să donez sânge, să fac sport, să mă hrănesc sănătos, să citesc (CĂRȚI!!!). Dacă am ceva (vreo boală) citesc pe net, pentru că doctorii sunt niște nemernici care nu știu nimic și vor bani.

Când se întâmplă ceva, mai ales ca urmare a lui “nu am timp”, însă, doctorii devin brusc Dumnezeu, iar dacă nu mai au ce ne face, sunt niște nemernici, precum am mai spus, în care merită să aruncăm cu fecale.

Nu înțeleg de ce marii psihologi ai lumii nu transformă România în grup de studiu, pentru că, dragii mei, sutem o provocare și pentru psihologi și, deopotrivă, pentru psihiatri.

Mai mult, plătim sume mici la asigurările de sănătate (ăia care le plătim) dar vrem de servicii de 5 stele.

Nu mai există plăpumi!…

Să aruncăm cu fecale în Esca și Eram! Avem dreptul!

Ne-am trezit împreună cu ei și am muncit cot la cot cu ei până în creierii nopții, de cele mai multe (cumplit de multe) ori în detrimentul statului cu burta la soare. Și de-aia suntem frustrați – că ei au bani și noi nu. Pasca mamii lor! Nenorociții! Huo! Să se ia banii de la bogați, să se dea la săraci! Să se dea să ajungă la toată lumea, până-n fund la taxatoare! Huo!

Cam tot așa s-a întâmplat și în Grecia antică… Când vox populi a pătruns în toate zonele vieții publice. Măcar la ăia era de înțeles, că la ei mereu a fost cald și n-au avut niciodată nevoie de plăpumi ca să știe cât să te-ntinzi “ca să nu te rupi”.

Băi Esca, băi Eram, după ce vă faceți bine dați fuga la bănci, scoateți toți banii, inclusiv ăia pe care i-ați primit ca să spuneți că ați avut covid19 și dați-ni-i! Ni se cuvin, ce dreaq! Da’ mie să-mi dați mai mulți decât lu’ Maricica de la scara 5, că io am citit mai mult “de pă” Google!

Huo! Jos! Rezist! Muie!

P.S. În altă ordine de idei, acum pe un ton extrem de serios, pentru că azi s-a ivit un tip care urla în online cum donează el plasmă (???!!!), aș dori să vă dau o veste tristă:

  • dintr-un litru de sânge se poate sintetiza, în medie, o cantitate de 333 ml de plasmă.
  • Pentru o populație de 17 milioane de oameni, presupunând că tratamentul cu plasmă pe care l-a făcut domnul Eram ar avea rezultate (dovedite!!!!) la absolut toată lumea, a se calcula de cât sânge ar fi nevoie pentru a sintetiza plasmă pentru imunizarea / tratarea întregii populații.

Vechea zicală trebuia însoțită de manual de instrucțiuni: Întinde-te cât te ține propria plapumă, ca să nu-ți înghețe creierul și să nu ți se vadă “rușinea”! 😉

Dar oricum e degeaba fără cei 7 ani de acasă, mai ales când vorbim despre o populație în cadrul căreia analfabetismul funcțional depășește 70%…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.