Dintru bun început trebuie menționat că nu mă pricep să scriu cronici de teatru, recenzii pentru cărți, introduceri la orice și să găsesc titluri catchy. 😉 Bare with me! 🙂
Am fost la teatru în seara asta și prefer să scriu la cald, pentru că și-așa mi-e rușine de voi că am rămas în urmă cu multe promisiuni.
Văzusem “Păpușarul” încă de la momentul fierbinte al lansării sale către public. Mi-am notat atunci în minte că aș vrea să îl revăd, dar m-am luat cu viața și n-am mai apucat. În seara asta m-am dus tabula rasa. Mi-am șters din minte ce am văzut și am simțit atunci, pentru că…uite că n-am nici o explicație mai simplă decât că mi-am dat un test. Dar nu despre teste este vorba acum. 🙂
Între timp, un mare actor s-a dus să lumineze scene celeste – Rudi Rosenfeld.
Am crezut pentru o clipă că peste spectacolul lui Hausvater se va lăsa cortina, dar mi-am revenit repede și am nutrit speranța că vor avea, cu toții, puterea să-l reia. Și uite că s-a întâmplat!
De data asta, din pricina unei seri extrem de aglomerate, deși am luat în calcul plecarea cu mult mai mult decât timpul necesar pentru a ajunge la teatru cu un sfert de oră înainte, uite că nu mi s-a potrivit socoteala și-am întârziat.
Datorită unei doamne foarte drăguțe, căreia chiar îi mulțumesc din tot sufletul, nu ne-a fost închisă ușa în nas, ci am fost conduși la loje.
Într-o sală unde se joacă un spectacol de teatru se creează ceea ce mie îmi place să numesc “cercul de energie”. E minunat acest fenomen…ori, cel puțin, așa îmi pare mie. Dar ce te faci când tot spectacolul se mută, cu tot cu spectatori – pe scenă, iar tu ești în afara cercului de care am pomenit? Pentru o fracțiune de secundă am simțit că mă cuprinde panica, dar am dat-o la o parte cu o mână imaginară și mi-am zis: “Mno, acum să vă văd, dragilor! Depășește jocul vostru linia cercului?! Iar, tu, madam, ai capacitatea să absorbi acea energie magică aflându-te în afara cercului?”
Cred că nici dacă dădeam examen n-aveam atâtea emoții, deși am intrat in teatru cu convingerea clară că m-am “răcit interior” atât de tare în ultima perioadă, că nu mă mai poate mișca nimic. Mi-am găsit un punct de sprijin în coloana care era chiar în stânga mea, da nu, nu sprijinindu-mă de ea așa cum ați crede. Simpla ei prezentă mi-era suficientă.
M-a făcut să-mi amintesc de anumite momente din tinerețe când eram corporatistă și când știam că nu-s în cea mai bună formă în ziua aceea și rugam pe primul coleg care-mi ieșea în cale să intre cu mine în sala de negocieri. Mă privea de cele mai multe ori mirat și-mi zicea că n-are treabă cu clientul meu. Îi răspundeam că nici n-am nevoie să aibă vreuna, pentru că, dacă ar fi așa, pur și simplu m-ar încurca și n-aș obține ce vreau. E suficient să intre cu mine în sală și să tacă. Dar să revin la subiect.
După spusele lui Hausvater:
Spectacolul celebrează creativitatea umană, devenită unica modalitate necesară în lupta pentru supravieţuire. Refugiat într-un apartament din Berlinul postbelic, în compania marionetelor sale, Finkelbaum, fostul păpuşar din Lodz, intenţionează să dea un magistral spectacol de adio. Prin magie, membrii trupei sale, de mult decedaţi, reapar la repetiţiile cândva faimosului său teatru de păpuşi. Astfel, revine la viaţă un întreg univers în care regăseşti toate acele sentimente şi calităţi umane pe care niciun lagăr de concentrare n-a reuşit vreodată să le extermine: dragostea, curajul, onoarea, şi mai ales bucuria creaţiei… Am căutat să combin muzica şi coregrafia, teatrul de marionete. Textul este interpretat în română, rusă, poloneză, engleză, idiş şi germană.
Îl cred. În primul rând pentru că e mai deștept ca mine. Asta nu înseamnă că și sunt de acord % cu spusele sale. Chiar dacă e onor regizorul.
Pentru că, pentru mine, spectacolul “Păpușarul”, dincolo de ceea ce poți percepe cu mare ușurintă – adică drama evreilor care au trecut prin lagăre de concentrare și au supraviețuit, reprezintă povestea fiecăruia dintre noi – la o scară mai mică sau mai mare.
Iertați-mă, dar eu nu pot privi / gândi / simți în cutiuțe mici, predefinite.
Până la urmă, repet, dincolo de evidența subiectului spectacolului, “Păpușarul” este despre “tu ce faci ca să supraviețuiești în lumea asta, așa cum e ea?”
Daaa, dacă vrei, poți spune că este vorba despre creativitatea umană. Dar dacă extrapolezi, chiar este despre supraviețuire. Și tu și eu și orice om din lumea asta avem în sânge lupta asta. Da, unii renunță pe drum, alții obosesc, de fapt toți obosim în anumite momente. Este foarte adevărat. Nu știu dacă ai avut vreodată ocazia să vezi cu adevărat un om care e față în față cu moartea. La propriu, adică. Crede-mă că se agață de fiecare fir de lumină care l-ar mai putea ține pe lumea asta. Vorbesc de oamenii obșinuiți, nu despre cei care au atins vreo formă de iluminare, că aia sunt puțini.
Finkelbaum trece prin toate stadiile suferinței – neacceptare, furie, revoltă, pentru ca, la final, să renunțe la zbatere. E păpușar. Oare nu suntem toți – fiecare în felul său? Nu ne folosim fiecare dintre noi, oare, de toate instrumentele pe care le avem la îndemână ca să putem înota prin oceanul ăsta de viață?
Din punctul meu de vedere, subiectul spectacolului este menit să sublinieze drama evreilor în timpul și după cel de al doilea Război mondial, dar nu e subiectul principal. E doar un reminder. Subiectul principal este fiecare EU din fiecare dintre noi.
O dramă cu tușe comice.
Revenind la actori. Pe Rudi Rosenfeld și pe Nicolae Călugărița eu “îi știu” de la Teatrul radiofonic, pentru că înainte de ’90, în afară de ieșitul pe afară cu prietenii, sportul, studiu de vioară și pictură, cititul, ascultatul de muzici faine și foarte interzise pe vremea aia și teatrul radiofonic, nu mai aveai ce alte preocupări să ai. Zic de mine acum, că nu știu ce făceau alții. 🙂 Târziu, adică mare fiind i-am văzut și pe scenă.
Tache Florescu (aka Constantin Florescu) a jucat în multe teatre, dar eu l-am văzut la București, Pitești și Râmnicu Vâlcea. Și nu degeaba a fost ales ca personaj principal în acest spectacol. Tache e un actor de forță din toate punctele de vedere, pentru că nu joacă. Tache E fiecare personaj pe care îl joacă. Și nu joacă. Tache trăiește personajele cărora le dă viață și interacționează cu fiecare “tine” din sală. Nu-mi dau seama câtă energie își ia de la sală, pentru că percepția mea, încercând să fiu foarte obiectivă acum, este că scopul sau interesul lui nu e cât îi dai tu, ci, mai ales, cât și ce îți dă el. Și da, și el ca și alți actori excepționali de la noi, mi se pare insuficient exploatat, dar nu ne mai mirăm de realitățile în mijlocul cărora trăim…
“Păpușarul” este un spectacol în care râzi și plângi deopotrivă, dar la care, dacă te decizi să te duci, te rog eu din suflet, fii atent(ă) la subtilități – de limbaj, de mimică, de gestică, la muzică…la tot. Altfel pierzi, după umila mea părere, 70% din el.
Ce faci atunci când Dumnezeu îți ia tot?
Finkelbaum
- evadează dintr-un lagăr de concentrare
- Oare nu evadăm, fiecare dintre noi, la un moment dat, din ceva? Fie că o facem conștient sau că ne împinge instictul de supraviețuire (dacă avem sinapsa asta, că mai sunt și de-alde kamikadze)
- se refugiază într-un apartament unde își construiește “marele spectacol”.
- Oare nu toți ne dorim ca viața noastră, în care am făcut – care cât s-a priceput și-a putut, să nu se sfârșească înainte de a face “ceva mare, ceva important, ceva semnificativ”?
- dă viață (din nou) unor oameni, situații trecute pentru a putea supraviețui prezentului, prin intermediul păpușilor sale și al scenariilor pentru “marele spectacol”
- Oare nu cumva fiecare dintre noi facem asta imediat după traversarea unui moment critic / tragic sau cum mai vreți voi să-l numiți?
- refuză realitatea prezentului – aceea că războiul s-a terminat de 5 ani, deși realitatea îi bate mereu la ușă – alegând să rămână ancorat în trecut și să-l recreeze cu fiecare personaj și cu fiecare scenariu, dureros sau comic sau comic de dureros…sau combinații de “n” luate câte “k”.
- Oare câți dintre noi nu trecem, măcar o dată în viață, printr-un astfel de moment?… Nu vorbesc despre cei care trăiesc tot timpul așa, pentru că deja ne ducem în patologie.
- când nu mai poate nega, alunga sau nu se mai poate ascunde de realitate, nu mai are resurse de nici un fel și se stinge în brațe cu propriul trecut.
- Tu ce alegi să faci cu viața ta, cu resursele tale?!!!
Da, cred cu tărie că e un spectacol pe care trebuie să-l vezi. Iar dacă după aceea simți nevoia de un pic de solitudine, acordă-ți-o! Ai nevoie de ea, ca din ea să-ți tragi seva să te ridici, să te scuturi și să mergi mai departe.
Regizorul Alxander Hausvater se dovedește și de această dată un cunoscător al psihologiei sociale, pentru că spectacolul pare să se termine abrupt. Am rămas în lojă pentru a aplauda spactatorii, sinceră să fiu, deși un domn din regia tehnică a strigat să coborâm în foyer pentru că “…mai e”.
Da, recunosc cu mâna pe inimă că-i detest cu putere pe cei care, în aeroport, se duc să se așeze la coadă, deși avionul nici nu a tras la terminal, doar ca să urce primii în avion, deși nu le ia nimeni locul și cu atât mai mult pe cei care nici nu așteaptă bine să se termine un spectacol, că se și ridică să iasă primii. “Ce aplauze, dom’le? Am plătit bilet! Să aplaude proștii!” – par să-ți transmită. Sinceră să fiu, eu nici nu știu ce caută astfel de indivizi la teatru, da’ nu-i treaba mea să-i judec. Spun doar că până la educație, mai e cale lungă…
Nu închei fără să revin asupra ideii mele mici și fixe că TREBUIE să vedeți acest spectacol!
Iar dacă vreți să fiți la curent cu spectacolele de la Teatrul evreiesc de stat, accesați pagina lor de Facebook sau site-ul teatrului.
