Cine revendică My Country și cum va arăta The New Age? Perspective asupra puterii (și) abandonaților în drama sud-coreeană (I)
Mă uitam la My Country pentru prima oară prin noiembrie 2020. Și eram fascinată ca și când nu mai văzusem un film până atunci. L-am revazut de încă trei ori, am discutat și cu câțiva prieteni și încercam să pun cap la cap câteva idei raționale. Ce are filmul ăsta de vrei să-l tot vezi? Cred că abia a treia oară m-a lovit asemănarea cu vremurile pe care le trăiam și necesitatea unei schimbări. Săgeata se înfige în ecran și titlul poveștii, mesajul My Country, The New Age! apare ca un imperativ, ca o urgență ce trebuie îndeplinită de îndată!
Fiul renegat, cei abandonați, poporul, națiunile, umanitatea
Povestea e grandioasă și pentru că se învârte în jurul unei teme colective. Ce e țara, națiunea, poporul? Ce reprezintă oamenii, cei simpli, talpa țării? Ei sunt cei abandonați. Regele i-a uitat. Regele vede țara ca fiind a lui, pentru el. Daca Regele e pământul și pământul e regele, când regele e bolnav de putere, poporul suferă. Regele a acaparat tronul prin forță și nu vrea să-l dea mai departe. Ca-n toate poveștile însă, un erou se ridică și își asumă destinul de a schimba regatul, de a restabili armonia. The new age încolțise deja undeva și în curând avea să înflorească.
Ce intuiție, mă gândeam eu, la creatorii sud-coreeni și câtă inteligență! Serialul a apărut la sfârșitul lui 2019. Plasaseră povestea în istorie, într-un timp glorios al națiunii lor, cu multe schimbări benefice. Făcute cu sacrificii de sânge, desigur, dar viziuni mărețe ale unor regi care n-au pregetat să le pună în aplicare.
Prințul din poveste care va ridica sabia împotriva Regelui tată, e Bangwon. Istoria l-a reținut ca pe un prinț sângeros care a tăiat rădăcinile putrezite ale țării (citez aproximativ din poveste). El a luat puterea de la cei care o moșteniseră pe calea sângelui și a dat-o celor merituoși, nobili sau învățați. Din sângele lui avea să se întrupeze Sejong cel Mare – care a creat alfabetul pentru ca oricine, indiferent de statut, să poată scrie și citi și astfel, prin învățătură, să poată participa la guvernarea țării. O reformă care a zguduit din temelii regatul. Puterea literelor i-a speriat pe mulți și mult sânge a curs pentru ca abandonații să (nu) poată cunoaște plăcerea de a scrie și a citi.
O temă de proporții cosmice, mă gândeam. Ce e națiunea? Ce era pentru mine, pentru noi, națiunea, mai larg umanitatea? Se vorbea atunci, ca și acum, și încă mult timp,despre relația dintre stat și cetățeni. Câți oameni sunt abandonați de propriile familii, guverne, de celelalte state? Această new age, noua eră, un timp al schimbărilor. Nu puteam să nu mă gândesc la era Vărsătorului, la noua umanitate, la pragul pe care stăm. Vom schimba regatul prin forța ideilor sau vom repeta povestea?
O altă perspectivă asupra abandonaților o găsiți în Nomadland. Le puteți vedea pe amândouă. Diferențe sunt și le veți găsi.
Arta de a face cinema, arta de a imagina, de a inspira
Epic, amazing, masterpiece, mind-blowing, great camera, absolutely captivating, outstanding, completely hooked, awesome soundtrack, amazing cast, must watch, sunt doar câteva cuvinte din review-urile user-ilor de pe imdb. The more you watch the better it gets! Nimic mai adevărat!
Toți i-au dat nota 10, comparându-l cu Game of Thrones, fără scenele de sex. Imdb l-a cotat la 8.3, dacă țineți cont de note. Și, da, dacă nu ați văzut povești sud-coreene, nu știți ce binefăcătoare experiență e un film fără scene de sex la tot pasul. La primele mele vizionări, eram încântată de lipsa cuvantului cu f, a injuraturilor, a violenței gratuite, a imaginii cu efecte puternice și a scenelor de sex explicit sau chiar a nudității. Mă gândeam cum reușesc să te țină lipit de ecran fără să folosească rețetele astea hollywoodiene. Și ce încântare să vezi că reușesc! Ce curățire a minții!
My Country e în primul rând un scenariu bine scris, cu replici memorabile, genul minimalist care te lovește ca o sabie. De exemplu, spune prințul – să zâmbești e ușor, să te prefaci că zâmbești e greu! Imagine, compoziție, culoare și contrast la nivel de artă. Cadre tablou care se înfig în memorie ca o săgeată. Muzica e prezență, personajele magnetice și ritmul acțiunii te țin cu sufletul la gură.
Costumele, în tonuri de la pământiu la purpură, ca simbol regal. Natura, prin pădurile, peșterile, apele și copacii înfloriți. Prințul și evantaiul lui, războinicii, luna mare și galbenă pe cerul negru, săgețile roșii, podurile, zmeiele colorate. Și lacrimile prințului ajuns rege sunt doar câteva crâmpeie memorabile.
Mă uitam cu un prieten și încercam să punem în câteva propoziții simple ce ne fascina mai tare. Grea încercare. Eram monosilabici. Mi-a trecut prin minte ca poate foloseau formula de aur în imagine. La urma urmei, fusese folosită în pictură, era codată pe chipurile anumitor oameni, deci era posibil să fie folosită și în cinematografie. Frate, uită-te la cadrul asta, ce culori, înnebunesc, de unde le scot, uite ce privire și tot așa, apelam la divin ca să ne rezolve dilemele. Eleganța purtării, îndrăgostiții plimbându-se pe sub cireșii înfloriți, lacul în care se oglindea luna sau expresia prințului care folosea evantaiul ca să-și distragă adversarul și să-și puncteze ideile? Toate la un loc. Cadre lungi ca o respirație, frumusețea clasică a imaginii, fără alterări prin efecte sau dinamism nejustificat. Muzica se aude tare, ca prezență și oglindește mai degrabă gândurile și simțirea decât acțiunea. Câteva titluri de melodii, Garden of God, The Warrior, Kingdom, Lost Castle, My Country, Flavour of life, Dark Walls. Și, da, fiecare personaj are muzica lui. Nu, nu e un montaj pe muzica. Poate chiar un contrast. Dacă muzica e dinamică, imaginea nu e alterată prin montaj ca să curgă pe muzică. Nu, imaginea e o prezență. Muzica, altă prezență. La fel și natura. Și oamenii. Oamenii, războinici. Și câțiva eroi. Iar între aceștia, prințul. Iar prințul nu putea fi altul decat Jang Hyuk.
Cine (mai) vrea să fie erou?
Poate mai mult decât orice, My Country, componenta my e a prințului. Poate fi și a lui Hwi, tânărul erou inocent și curajos, care a trăit și el drama abandonului. Poate fi și a lui Seon Ho, al treilea personaj principal, și el abandonat de tatăl lui, ca fiu nelegitim. E și a personajului feminin, rebelă și războinică. Iarăși legătura de sânge, altă temă mare a poveștilor coreene. Sângele străbate istoria și leagă oamenii și acțiunile, e firul roșu care dezbină și unește. Nu mă gândisem niciodată așa la sânge. Țara e și a celorlalți războinici, folosiți și abandonați de Rege. Țara e și a regelui și a nobililor care o vor pentru ei ca să guste puterea.
A cui e și a cui nu e My Country? Greu de răspuns. Poate că e a tuturor, dar cine își poate asuma responsabilitatea pentru schimbarea ei? Poate că asta era o cheie importantă. Cine era atât de puternic, ca să răstoarne puterea, atât de nebun, atât de încrezător în viziunea lui încât să-și asume acest rol? Cine era gata să se ridice împotriva tuturor pentru o viziune mai mare, pentru binele regatului? Mă gândeam la tipul acesta eroic care mai trăiește printre noi și am găsit câțiva. Visători, nebuni pentru alții, dar legați cu lanțuri de viziunea lor. Și care pot să reziste în timp, să nu renunțe, să aștepte momentul potrivit. Și cine era acesta dacă nu prințul? Al cincilea fiu din opt, considerat de tatăl lui ca cel dintâi născut, cel mai viteaz și cel mai vrednic. Lui i-ar fi lăsat tronul, dacă nu s-ar fi răzgândit, dacă nu i-ar fi fost teama de el.
Jang Hyuk lovește nemilos cu evantaiul și înscrie din nou
Mmmm, cine putea fi prințul dacă nu Jang Hyuk?! Dacă l-ați văzut, știți ce vreau să zic. Dacă nu, sper să-l cunoașteți și să-i vedeți cât mai multe interpretări. Îl mai jucase pe Bang Won într-un film, deci îl cunoștea, dar filmul revelase prea puțin personalitatea istorică. personajului. De data asta, Hyuk a intuit măreția rolului și i-a împrumutat prințului toată carisma lui. Și are de unde!
Jang Hyuk, despre care nu pot vorbi decat în termeni de superlativ, e pentru mine revelația ultimului an. Nu doar ca actor, ci și ca om și ca model de relaționare cu lumea. Am văzut în el bufonul perfect, tipologia originală a actorului, ca o matriță care a inspirat alte și alte manifestări. Mă găsesc printre ultimii, în spatele unei mulțimi de admiratori ai lui Hyukkie, cum e alintat. Adorat în toata lumea, aveam să descopăr cu o oarecare uimire și bucurie, considerat drept cel mai bun actor (așa e când admiri) din lume. Asta aș spune și eu, dar simțul măsurii mă îmbie la moderație, așa că zic dacă aș face un top, ar fi printre primii. Nu doar prin diversitatea impresionantă a chipurilor dar și printr-o calitate misterioasa greu de definit.
Are o personalitate frumoasă și blândă, iar în țara lui se spune că e iubit atât de bărbați cât și de femei. Maestru în artele marțiale, pasionat de box, soț și tatăl a trei copii, e un actor care încă surprinde la fiecare rol. Măiestrește și arta râsului. Când nu te aștepți, te lovește cu hohote în cascadă. La fel și cu vocea. Modulațiile vocii sale, temperaturile la care poate coborî sau urca fără a-și pierde suflul, te fac să te pierzi cu firea. Un chip când angelic când demonic, de o frumusețe sculpturală, cu niște ochi care caută dincolo de ceea ce văd. Nu-l poți rupe pe prinț de Jang Hyuk. Odată ce-l vezi, te gândești că Jang Hyuk e prințul și nu putea fi decat el. Hyuk îi împrumută o aură de erou (pentru ca el excelează ca erou modern) pe care poate că o și merită. Și în felul lui îl îmbrățișează pe acest prinț sângeros, înțelegându-l, acceptându-l și revelându-l și în lumina, nu doar în întunecimea sa.
