Skip to content 
Salutare,
prietene drag, îți scriu în cea de-a treia zi de când am suspendat temporar activitatea , stau acasă și mai lucrez câte puțin.
În prima zi am făcut curățenie, ca să onorez și eu cumva această nouă perioadă din viața noastră. cu oarecare hotărâre, aș spune, am schimbat un pic aranjamentul, perdelele, ca să fie mai multă lumină și mai mult spațiu. cred că am reușit cât de cât.
și de atunci mai spăl în fiecare zi câte puțin și mai ies în fiecare zi câte puțin, mai cumpăr câte ceva și mă întreb ce ne rezervă necunoscutul.
Nu-ți ascund că mă mai bântuie câte o îngrijorare. simt că e ceva foarte important și nu pot să tratez această criză în glumă. M-am retras iarăși în mine și în cuibușorul meu ca să regăsesc în mine bucuria de a trăi, de a lupta, de a merge mai departe. dar cum?
am schimbat locul florilor, le-am udat, m-am bucurat de bobocei și de frunzulițele noi care apar, de soare și de lumină. am meditat, căci nimic nu mă atrage mai mult zilele acestea, am citit, am ascultat niște muzică. Ți-l recomand pe Max Richter, l-am descoperit acum și m-a liniștit jocul lui melodic de lumini și umbre.
Am ieșit și la plimbare prin parc, mai pe seară.
Oh, natura e atât de spectaculoasă, pământul e plin de iarbă grasă, de frunzulițe mii și poienile sunt pline de tămâioare, de viorele, de brebenei, cum n-am mai văzut în altă primăvară. parcă își râde de noi, dar poate ne dă și speranță. găsesc liniștitoare peste poate aceste plimbări. sper să pot ieși încă multă vreme de-acum încolo. aerul miroase a flori și a pomi înfloriți. pomii ca niște mirese împodobite de nuntă.
nu-ți ascund că mișcându-mă printre aceste minunății create de mama natură simt o încântare , o bucurie, dar în același timp, imaginea unei înmormântări primăvara cu miros dulceag de zambile și narcise îmi apare în minte. waiting for the miracle to come, cum scria Leonard Cohen. e o posibilitate oare?
cum mi-a apărut în visul acela care-mi vorbea despre o nouă șansă, o nouă iertare, pentru că femeile și copiii s-au rugat.
oare înțelegem cu adevărat greutatea acestei întunecări și lumina care o însoțește? mă întreb dacă și eu înțeleg pe deplin. tot ce fac e să mă întreb și îți recunosc că multe lucruri mi se par acum fără rost.
mă doare însă depărtarea de prieteni. această izolare de cei de care m-am apropiat și pe care îi păstrez în suflet și nu e noapte în care să adorm fără să mă gândesc și la ei. îi deplâng pe cei care suferă acum, bolnavi de orice altă boală, pe cei bătrâni și singuri.
ieri am trecut pe stradă pe lângă o bătrână. curată, stătea lângă biblioteca universitară, pe o piatră, absentă, sprijinindu-și chipul în palmă. privea în pământ, așteptând poate ca cneva s-o observe. am trecut, m-am căutat de niște bănuți, m-am întors și i-am dat. și-a ridicat chipul și ochii i s-au luminat văzând că cineva a văzut-o și pe ea. nu suntem toți la fel oare? pe mine cine mă vede mă întreb uneori. mi-a muțumit și m-am depărtat repede pentru că am simțit lacrimi în ochi. mi s-a făcut rușine, aș fi vrut să mă duc să-i dau toți banii pe care îi aveam, puțini câți erau, s-o strâng în brațe și să-i cer iertare în numele tuturor. cum am ajuns atât de cruzi și de egoiști, cum de-i abandonăm pe cei care ne-au crescut atât de ușor.
aud zilele astea că bătrânii mor ca și cum ar trebui să stăm liniștiți, dacă suntem mai tineri, o să scăpăm. da, poate că o să scăpăm ca să muncim mai departe și să ne facem datoria de oameni. dar pe ei cine îi ajută, nu vreau să mă gândesc cum sunt tratați sau dacă mai sunt tratați, cum să sune ei după ajutor când nici nu au telefoane, pe cine să cheme dacă sunt singuri…avem șansa să fim din nou oameni, cât aș vrea s-o valorificăm de data asta!
îmi doresc același lucru și pentru mine, să nu crezi că mă văd ca pe o persoană superioară care merită să trăiască. mă și întreb dacă merit sau dacă cineva acolo mă iubește ca să mă mai îngăduie pe pământ sau dacă eu mă iubesc și cât. mă refer la sufletul meu, firește. cât am greșit fiecare, acceptând minciuna, ascunzând adevărul de noi și de ceilalți. nu-ți ascund că de la sfârșitul anului trecut mă chinuie îngrozitor problema adevărului. să trăiesc mereu în adevăr, clar, limpede, fără ascunzișuri, fără frică. și câte ocazii am avut și în trecut și de câte ori am ratat. n-are rost acum să mă
mai învinovățesc.
încerc să iau fiecare zi pe rând, întrebându-mă dacă pot face ceva bun sau frumos azi. dacă e ultima zi înainte de altceva?
cum voi fi când se va fi limpezit cerul? va începe ceva nou, sunt sigură. dar cum va arăta noul pentru mine? nu știu. stau cu aceste întrebări, în această confuzie pașnică, întâmpinând necunoscutul.
mă gândeam dacă să-mi pregătesc o trusă cu articole de srictă necesitate, să-mi cumpăr o periuță nouă, o pastă de dinți nouă, să am pregătite câteva tricouri și pantaloni, lenjerie în caz de ceva. pe de altă parte, știi ca nu mi-am ridicat nici acum cardul e sănatate. asta e încă una din amânările, multele amânări.
ce nu mai putem amâna acum mă întreb?
să trăim, viața, cred că asta nu mai putem amâna. să ne bucurăm de fiecare clipă, așa cum vine. mă simt iarăși, cu totul, în mâinile divinului. ultima oară a fost acum mulți ani. și a fost bine. simt o pace și o renunțare, o abandonare. nu mai putem controla nimic acum, doar izolarea și gîndurile în izolare.
sper că nu te-am tulburat cu vorbele acestea. uite, ca să mai schimbăm atmosfera, află că îmi și gătesc aproape zilnic. o ciorbă, o omletă, o salată, nu mor de foame. la o adică, pot trăi cu foarte puțin, știi bine că am mai trecut prin puținătate.
încercam aseară să-mi readuc în minte frumoase amintiri din această viață, atât de plină, atât de minunată, tulburătoare, dificilă. păduri primăvara, pline de viorele, la cules de urzici cu mama și cu bunica, câmpul cu floarea soarelui, râsete și îmbrățișări cu atâția copilași minunați, trandafirașii de vară în toate paharele de prin casă, vara la mare.
îndrăgostirea, întâlnirile cu prietenii, dansul, muzica, râsul, să-l iubesc numai pe el aproape o viață când sunt căsnicii care nu durează atât, cărțile, filmele, cât de săracă m-aș fi simțit fără aceste povești, apoi iubirea mai mare, pacea, liniștea, chiar și plecările celor dragi, chiar și suferința, chiar și înfrângerea. nu mai zic de lacrimi, atât de multe, atât de puține.
te-am întristat, prieten drag. uite, ca să mă revanșez, te las cu aceste cuvinte. le-am luat dintr-o carte intitulată “Istoria iubirii”, pe care o deschid azi, după aproape un an, pentru tine.
mă opresc la aceste cuvinte ale lui Nietzsche
vreau să învăț tot mai mult a vedea drept frumusețe ceea ce este necesar în lucruri, în felul acesta voi deveni unul dintre cei care înfrumusețează lucrurile! Amor fati, aceasta să fie de-acum încolo ceea ce iubesc! Nu vreau să duc un război împotriva urâțeniei. Nu vreau să acuz, nu vreau să acuz nici măcar acuzatorii. Singura mea negare să fie a-mi întoarce privirea! Pe scurt și în general vreau ca odată și odată să nu mai fiu decât unul care spune da!
ps. îți atașez câteva fotografii ca să vezi și tu frumusețea cu care ne copleșește natura zilele acestea. sper să nu revină frigul și să dispară toate înainte de a fi ajuns la înflorire…
