Este războiul tău?…

Este războiul tău? – că al meu sigur nu e. Oamenii, cel mult, își dau câte una în cap și au soluționat conflictul. Ei cu ei, acolo, în curticica lor. 

Este granița ta? – indiferent de care graniță vorbim… A mea / ale mele nu e / nu sunt. Merg pe același pământ. Sunt, însă familii despărțite de granițe fizice, indiferent la care țară ne-am uita. 

CUT

Am văzut pe Facebook că a început războiul Rusiei cu Ucraina. Am notat în cap această oroare și mi-am văzut de lucru, căci am o zi încărcată. 

CUT

Trebuie să ajung mâine într-un loc și-mi amintesc că nu mai am motorină. Mă îmbrac rapid și dau o fugă la benzinărie. În prima secundă n-am înțeles ce se întâmplă. Era plin de oameni. Am oftat și am așteptat cuminte la coadă. Urăsc cozile. Din rărunchi le urăsc. De pe vremea lui Ceaușescu nu mai suport absolut nici un fel de coadă. 

Oamenii fac plinul care cu benzină, care cu motorină, cumpără o grămadă de produse din magazinul benzinăriei, e ca la nebuni. De parcă mâine ar fi sfârșitul lumii. #badtimming

Ajung la casă. Mi se face un gol în tomac când trebuie să plătesc. Sunt mulți bani și eu chiar muncesc de-mi sar capacele pentru firfiricii ăia. M-apucă dracii. 

Și dac-o fi să fie, Doamne ferește și la noi nenorocire, că rușii mereu au fost lacomi, eu unde să mă duc? N-am unde. Și de ce m-aș ascunde? Mai bine mă duc voluntar în asistența medicală. Măcar să ajut cum pot. Gânduri cretine!… Mai bine mă uit la soare.

Ba nu, mai bine să mă duc să-mi iau o pâine, că nu mai am.

CUT

În cartier la mine s-a deschis o brutărie turcească. Adică cu turci pe bune, care fac pâine și prăjituri turcești. O nebunie, vă spun!

Intru, aștept să termine de cumpărat persoana din fața mea – măcar aici nu e coadă – și mă apropii de tejghea. 

Nu apuc să-i spun vânzătoarei ce vreau că din spate, de acolo de unde sunt cuptoarele și bucătăria lor, apare un popă care dă din cadelniță. Nu zice nimic, doar dă din aia. Toți angajații rămân ca paralizați, unii în poziții nefirești, cum îi prinsese intrarea neanunțată a popii.

Fața lui nu trădează decât un mare sictir, iar cadelnița pare să-i țină isonul. 

Mi se face brusc scârbă. Profundă, amară…

Popa trece prin fața mea și se uită – cu aceeași privire plină de scârbă și la mine. Îmi vine să vomit și mă chinui să mă abțin și de la asta și de la a-l scuipa pe popă. Și l-aș scuipa cu sete! Parcă nu mai trece odată!

În spatele lui, o cucoană, îmbrăcată toată în negru ca o vădană, mă privește și-mi spune – ca și cum eu ar fi trebuit să cad în genunchi – că popa ăla e o ceva funcție, din care eu deduc că-i un fel de capelmaistru de popi or something. “Ceea ce” mie mi se rupe. Adică nu-i vreun Chef cu enshpe mii de stele Michelin, or vreun intelectual rasat, vreun mare filosof, ori artist, ori vreun om din ăsta pentru care eu am un mare respect…

Mă uit urât la cucoană. Umblă în urma popii cocoșată, umilă, de parcă îi ține o trenă invizibilă.

Într-un final apoteotic popa dispare din peisaj și vânzătoarea revine și-mi spune fâstâcită:

– Iertați-mă, dar nu puteam să vin cu pâinea că (și aici apasă pe cuvinte, parcă pentru a le da o și mai mare greutate) A TRECUT POPA!… – și se uită lung în direcția în care dispăruse ăsta, cu sclavii după el.

Dau din mână a lehamite, iau pâinea și ies. 

Și dacă vine războiul peste noi?

“Ne ascunsesem în pădure de frica rușilor. Îngropasem în grădină ce era mai important…și mașina de cusut și tot…și-am fugit în pădure. Mămică-ta era abia născută… Când a căzut bomba lângă noi, am zis că ăla-i sfârșitul. Mătușică-ta s-a aruncat peste mine și peste fete să ne apere cu viața ei. Săraca de ea, numai ea știa ce e în sufletul ei și-n al meu. Bărbatul meu, adică fratele ei, era dus pe front. Ce puteam face noi, două femei, cu 3 copii mici? Ne-a ajutat Dumnezeu de n-am murit în noaptea aia!… Cei de lângă noi au murit… Uite, asta e groapa pe care a făcut-o bomba…” – așa-mi povestea bunica într-o zi când m-a dus să-mi arate pădurea. 

Port în mine povești reale din vremea războiului zise și de familia din partea mamei și de cea din partea tatei. Mereu m-am gândit că trebuie să fiu foarte norocoasă că eu n-am prins război…

De azi însă…

CUT

Mă întorc acasă. Soarele încearcă să răzbească printre nori grei…

Este războiul tău? Sau al tău?… 

De când e lumea asta doar conducătorii au deținut războaiele. Pentru o mână de pământ în plus, pentru o ieșire la mare, pentru bogățiile de sub pământ, ori ape, ori pur și simplu pentru orgoliul de a rămâne în istorie ca mari cuceritori. 

Niciodată oamenii nu au învățat nimic din istorie… 

Nu-mi mai vine să fac nimic. Simt o apăsare în piept și în creier. Războiul nu mai este, de azi, doar o chestie despre care am auzit povești, despre care citeam în cărți sau vedeam la televizor că se întâmplă în alte părți. Este o realitate imediată și extrem de apropiată. Nu simt frică. Doar o mare tristețe, peste care se suprapune imaginea popii cu privirea plină de sictir, care nu zice nici o vorbă, doar dă cu cadelnița…