Skip to content 
Mon ami, ți-am răspuns cât de repede și nu ai de ce să te îngrijorezi. Ți-am urmat sfaturile. Am făcut exerciții în fiecare dimineață. nu și azi, pentru că m-am grăbit să-ți scriu. Dar, ca să vezi că n-am uitat să trăiesc, mi-am făcut niște clătite. chiar acum, sunt calde încă, iată! le-am făcut fără zahăr, din făină integrală, de-asta sunt mai închise la culoare, cu iaurt în loc de lapte. mi-am propus să le mănânc și sărate, nu doar dulci. din fericire, am găsit prin frigider un borcan mare cu dulceață de căpșuni de la mama. nu-mi amintesc din ce an e recolta, dar e încă bună.
Și da, nu mă uit pe nicio știre înainte de a-mi prepara cafeaua. sau fără să ascult o muzică bună. zilele astea am ascultat-o pe Ella Fitzgerald, îmi place atât de mult, dar știu atât de puțin despre ea. ascultă și tu ce versuri magnifice.
The beauty that is spring/ The winds of March that made my heart a dancer/ These foolish things remind me of you/
First daffodils and long excited cables / And candle lights on little corner tables/ And still my heart has wings/ How strange, how sweet/ To find you still/These things are dear to me/They seem to bring you near to me…
cam asta simt și eu, prieten drag. și da, trebuie să mă forțez un pic ca să-mi aduc aminte secvențe din povestea de până acum. fazele alea care într-un film constituie miezul poveștii.
În același timp, îți mărturisesc că trecutul nu mă mai interesează atât de mult. iar viitorul mă va surprinde, o știu. și nu va fi în termenii mei. prezentul e acesta despre care îți scriu, cu miros de primăvară. pe care îl simt acum nemărginit ca un ocean, infinit în posibilități. măcar de-am fi îndeajuns de curioși și de curajoși. să îndrăznim să trăim și altfel, nu?
atâtea voci au propovăduit în ultima vreme întoarcerea la natură și la o viață simplă. iată! dar cum facem să ieșim din această spirală a materialismului? rezolvăm un tip de consum cu un alt tip de consum? cum ne va ajuta asta, mă întreb? e greu de ieși din aceste ițe, mi se pare că închidem o ușă, dar din spatele alteia monstrul ne sare la beregată.
Dragonul e viu și ne așteaptă. cine va îndrăzni să fure prețioasa piatră?
cât despre panică, dacă mă întrebi, eu zic de ce nu? n-am mai trăit așa ceva până acum, nu prea știm cum să facem față. doar ne prefacem că nu ne e frică. ne prefacem că putem controla panica, așa cum am crezut că putem controla totul până acum? sau recunoaștem în noi înșine că da, ne e frică, da, suntem mici, da, am greșit enorm, da, am fost orbiți de milioane de lucuri, da, am uitat ce era important, și da, nu știm ce să facem.
am învățat pe pielea mea că a avea curaj nu e egal cu a nu-ți fi frică. doar frica ne-a învățat atâtea lucruri.
ca și moartea, nu? Nu dă ea valoare vieții noastre? Nu ne învață ea că ce facem pentru noi moare cu noi dar ce facem pentru ceilalți rămâne în urma noastră?
O, dacă aș fi întunecat și noptatec
cum aș vrea să-mi potolesc setea la sânul luminii! era jinduirea din Cântecul de noapte al lui Zarathustra.
crezi că mie nu mi-e frică? haha. îți amintești, astă vară când am dormit singură în cort la mare? nopți de nesomn, ce spaimă am tras! și totul de la niște amărâte de bețe de papură care loveau cortul. sau mai degrabă îl atingeau, mângâiate și ele de vânt. ce înfricoșare! nu mai trăisem asemenea frică, nu mai simțisem așa ceva. niciodată. o frică ancestrală scosese capul la lumină! de unde venea dacă nu din mine? firește, știam că erau doar niște frunze uscate. dar eu eram în junglă și felinele îmi dădeau târcoale, mă miroseau și orice freamăt de iarbă aducea pași închipuiți în cortul meu. înțelegi? râzi și tu ca mine?
și nu a fost prima oară când am trăit cu tot felul de frici în închipuire. acum însă e altfel. e real, deși nu prea știum cum să-ți descriu asta.
m-am gândit zilele astea la poveștile cu dragonii care își cereau la răstimpuri prada. uneori se sacrificau cei bătrâni ca să-i salveze pe cei tineri. și dragonul era mulțumit până i se făcea din nou foame. cei mai înstăriți formau câte o armată de curajoși care să lupte cu dragonul. cei mai amărâți se predau dinainte pentru că nu aveau cu ce să lupte. și mai e și hobitul cel micuț, nu?
dacă am alege și noi o altă variantă de data asta? în loc să luptăm, în loc să ne ascundem, dacă am încerca să îmblânzim dragonul? dragonul, paznicul comorii? piatra prețioasă se află acolo, în lumea întunericului, bine păzită. doar cei curajoși se vor aventura până acolo. nu ar fi oare o încercare mai demnă de o umanitate care a dovedit și altă dată calități excepționale? pe marginea prăpastiei, am putea oare să ne privim în față propria monstruozitate, s-o acceptăm și să cerem iertare? și o nouă șansă? s-o folosim mai bine de data asta? sa ne asumăm cu curaj o nouă viață mai bună pentru toți? să dovedim acum, în ultimul ceas. că mai e ceva bun în noi care merită să dăinuie?
poate mai trebuie timp și se pare că de data asta avem destul. ce facem cu el? încă ne e frică să privim în interiorul nostru, acolo unde monștri necunoscuți și neiubiți complotează împotriva noastră.
La întrebarea ta, dacă omenirea merită salvată, cine vorbește pentru noi, cine ne poate apăra cauza în fața zeilor, o să-ți răspund altădată dacă-mi îngădui. Mă gândesc zilele astea și cine ar vorbi în apărarea mea sau cum mi-aș pleda singură cauza, dacă aș fi întrebată. Trebuie să ne asumăm fiecare responsabilitatea, nu-mi fac iluzii! Nu aștept niciun ajutor din afară. Salvarea e în fiecare dintre noi.
Și da, râd cât pot, mai des decât e cazul. râsul e bun, alungă frica. Am noroc cu M. care îmi trimite glume aproape zilnic, uneori dimineața devreme și râd și râd și râd. uneori jur că te aud și pe tine cum râzi!
Îți las aceste versuri din Nietzsche…
Noapte e acum, abia acum se deșteaptă toate cântecele celor care iubesc
și sufletul meu este și el cântecul unui îndrăgostit
ceva nepotolit, ceva care nu poate fi ostoit este în mine și vrea să se facă auzit
un jind după iubire este în mine, care vorbește însăși limba iubirii
o, dacă aș fi întunecat și noptatec
cum aș vrea să-mi potolesc setea la sânul luminii!
