Be strong, but be kind!

Sabina Toader, Christchurch, Noua Zeelandă, aprilie 2020

Într-o bună zi, Sabina a postat pe Facebook niște poze superbe din paradisul unde trăiește izolată alături de soțul ei, Sergiu Toader. Așa mi-a venit ideea a publica poveștile unor prieteni, că și ei sunt oameni, ce gânduri îi macină zilele astea și cum arată viața dincolo de plaiurile noastre. Nu știm dacă și când ne vom mai vedea, dar iată ce oportunitate (aș spune chiar minunată dacă e voie) de comunicare.  Mi s-a dovedit încă o dată că uneori e suficient să ceri și vei primi.

Nu știe Sabina că prima mea amintire e dintr-o noapte de revelion la Pro Tv. Era prin 98, cred. Ea lucra la externe, deci avea multe conexiuni necesare și multe responsabilități. O rugasem să mă ajute cu o copie VHS a unui spectacol. Era revelionul și în mare vogă, Michael Flatley. Îl voiam și eu pentru acasă să-l privesc pe îndelete, nu? Pe vremea aia, ne băteam toți pe filme pe casete. Iar locul pe unde treceau toate imaginile, interne sau externe, era peștera comorilor unde se putea copia orice. Sigur, ca la seif, fără combinația potrivită, plecai cu mâna goală. Noroc cu Sabina. Era deșteaptă, frumoasă și determinată să-și facă treaba cât de bine poate. Nu prea o vedeam zâmbind, mereu preocupată, învăluită în gânduri și nu părea genul care să piardă timpul pe hol la cafeluță. Când a venit în Realitatea, cred că a reușit să creeze  o interfață umană și prietenoasă între management și redacție. N-am prea lucrat împreună, dar când am avut o problemă cu managementul, a făcut tot ce-a putut să o rezolve. A durat mult și am apreciat timpul și determinarea ei. Când am aflat și eu că pleacă în Noua Zeelandă să înceapă o viață nouă, m-am bucurat mult. Sergiu Toader mi-a fost șef atât de mulți ani că nu vreau să-i număr. În prima amintire eram un prea tânăr reporter  la ProTv și îi spuneam că vreau să muncesc mai mult. Mă refeream desigur la diversitate, nu la cantitate. Nu știu ce s-a înțeles. De atunci însă, timp de foarte mulți ani, m-am regăsit în câmpul muncii păstorit de Sergiu. Ahtiat după muncă și fructele ei, venea devreme, pleca târziu, cerea enorm de la toată lumea, inclusiv în week-end, dar era și prietenos și își asorta cu grijă hainele. Am avut discuții nepermise între un șef și angajat, mi-am ieșit din fire și m-a lăsat să spun lucruri pe o variate tonuri pentru care alții m-ar fi dat afară. El însă râdea de mine,  îmi zicea că am luat-o pe arătură și că n-am planuri de viitor. Ceea ce era adevărat. Și nu  neapărat un lucru rău în opinia mea. M-am gândit mult dacă să povestesc ceva din lunga mea activitate în slujba lui. Altă ocazie s-ar putea să nu mai apară, așa că iată  un  moment, de care o să râdă și el.

Era o zi de primăvară cred, pe la prânz, așteptam autobuzul la Aviatorilor și dau cu ochii de Sergiu. Era cu S, alt director, veniseră să vadă cum merge proiectul proaspăt lansat atunci în stațiile de metrou. Am făcut ochii cât cepele și am râs când i-am văzut pe cei doi directori care păstoreau Realitatea Tv , pe piciorușele lor,  în stație, așteptând autobuzul. Noroc că m-au întâlnit pe mine, că bieții nici nu știau ce să ia până la Casa Presei. Ne urcăm așadar toți trei și începem să vorbim să treacă timpul. Sergiu părea cam nemulțumit de activitatea mea din  ultimul timp și a făcut greșeala să o spună cu voce tare. Așa că am făcut și eu greșeala să mă apăr și să dau drumul la reproșuri.  Cu voce tare și pe un ton ridicat. Olteanca din mine, pe care reușeam să o mai ascund din când în când, a luat cuvântul și am ținut-o așa, hăt,  până am ajuns la muncă. Noroc că Sergiu părea să se distreze foarte bine, exprimându-și uimirea la fiecare doi pași.  O fi avut și el nevoie să mai iasă din paradigma narativelor politețurilor și intereselor de care erau pline orele de birou.  Au fost și consecințe, desigur. M-a pus să mă ocup de proiectul de la metrou. Mulțumesc, Sergiu!

Kia Ora din izolarea unei țări izolate

Nu mi-am imaginat niciodată că izolarea geografică ar aduce ceva bun. Dimpotrivă, m-am găndit că vine cu o izolare culturală mult mai greu de gestionat. Când am ales să mă mut pe o insulă din mijlocul oceanului la capătul lumii, m-am întrebat ce s-ar putea întâmpla rău… cutremur, tsunami mi-au trecut atunci prin cap gândindu-mă la specificul locului. 

“Kia Ora” este salutul preluat de la populația indigenă a Noii Zeelande, Māori. Noua Zeelandă este de aproape o lună  în “complete lockdown” – carantină totală – ceea ce înseamnă că totul este închis cu excepția serviciilor de primă necesitate/urgență. Cu foarte puține excepții, oamenii nu ies din casă decât pentru produsele și serviciile de strictă necesitate. Nu au nevoie de vreo declarație ca să facă asta. Este un model bazat în mare măsură pe încredere. Sunt două motive principale pentru care “the high trust model” este funcțional: conștiința civică puternică și încrederea aproape oarbă în guvernul actual. Probabil și o doză de frică.

Spre deosebire de cele mai multe țări afectate serios de pandemie, Noua Zeelandă este o insulă în mijlocul Pacificului de Sud, deci cel mai apropiat vecin se află la vreo trei ore de zbor. În plus, este la foarte mare distanță de principalele focare de Covid-19, iar asta o face mai puțin vulnerabilă.

Dacă n-ar exista o permanentă teamă – de la cea pentru siguranța familiei până la incertitudinea fără precedent privind viitorul – noi am trăi cu senzația că suntem într-o vacanță nesperată. De fapt, chiar izolarea ne dă falsă impresie că suntem bine. Desigur, nu putem fi bine atâta timp cât lumea pare că se prăbușește în jur, oamenii mor, familiile noastre sunt departe în România într-un cu totul alt univers, iar ziua de mâine este mai neclară ca oricând.

Trăim într-o bulă simplă, noi cu noi, așa cum făceam și înainte, într-un loc care în aparență este paradisul pe pământ. Densitatea populației este extrem de mică, mai ales în Insula de Sud, iar cartierul în care locuim – Northwood – este o suburbie semi-rurală cu un mare centru comercial într-o parte și o rezervație naturală și ferme gigant în cealaltă. 

Suntem înconjurați de natură mai mult decât de oameni. Plimbările zilnice sunt de altfel principala activitate în izolarea carantinei noastre. Nu ne uităm la televizor, avem câteva surse sigure de informare, evităm păreri și scenarii formulate de oameni care nu au expertiză în domeniu. Astfel, ne păstrăm (încă) mintea limpede.

“Highlight-ul” zilnic este conferința de presă a autorităților pe tema Covid-19. În fiecare zi la orele 13 lăsăm orice altă activitate și îi urmărim în direct pe computer pe membrii guvernului acreditați să vorbească pe acest subiect. Venită dintr-o lume în care statul n-a fost niciodată un partener de încredere, nu mi-aș fi imaginat că am să ajung să ciulesc urechile în fiecare zi la ce îmi spun oficialii că trebuie să fac. De abia acum îmi dau seama că, mai ales în situații de criză, este extraordinar să ai încredere în stat.

Nu ne-am regăsit sau reinventat în carantină, ne-a obligat mai demult emigrarea să o facem. 

Trăitul pe insulă, chiar dacă pare exotic, vine cu un cost pe care fiecare îl decontează în cheie personală. Ritmul zilei, interacțiunea cu cei “outside the bubble”, temerile constante, ideea de comunitate și mult vehiculatul îndemn “be kind” / “fii bun” , toate ne-au remodelat esențial.

Este a doua oară în mai puțin de un an în care statul zeelandez ne îndeamnă să “fim buni”. În martie anul trecut, orasul Christchurch s-a schimbat profund în urma unui atentat îndreptat împotriva comunității musulmane. Șocul produs într-un oras pașnic și izolat din Insula de Sud a Noii Zeelande este greu de descris în cuvinte. “Be  kind” a fost atunci găselnița desteaptă, emoțională a autoritătilor de a ne invita la toleranță, la respect față de alții și la grija față de comunitate. De această dată, “be kind” este mai mult decât o invitație la toleranță, este de fapt o rugăminte de a accepta deciziile guvernului care au îngrădit drepturile și libertățile cetățenesti ale zeelandezilor la un nivel nemaiîntâlnit până acum. Ca să aveți imaginea completă a libertăților din Noua Zeelandă, vă reamintesc că este prima țară din lume care a acordat drept de vot femeilor și printre primele care au legalizat căsătoriile între persoane de acelasi sex. Imnul zeelandez se intitulează “God Defend New Zealand” (Dumnezeu apară Noua Zeelandă), în timp ce aproape jumatate din populația țării se declară fără apartenență religioasă.

“Crizele fac din fiecare dintre noi un socialist convins”, spunea deunăzi un comentator zeelandez. Făcea desigur referire la măsurile drastice ale actualului guvern (de orientare socialistă) în lupta împotriva Covid-19. Deciziile statului zeelandez în actuala criză sunt aplaudate de aproape toată populația țării dar și de comentatorii internaționali. Abordarea gen “soft crisis management” construită pe o bază consistentă de teamă și cuplată cu tonul empatic al autorităților s-a dovedit a fi, cel puțin până în prezent, câștigătoare. Nu doar că am “flatten the curve”, dar aproape 90% dintre zeelandezi sunt de acord cu prelungirea carantinei totale, dacă guvernul va decide acest lucru.

În această lună de stat acasă, este probabil prima oară în viața adultă când am ignorat aproape orice “trebuie” și am făcut în mare parte doar ce am avut chef. Nu, n-am făcut ordine în hârtii sau haine, nici vreo curățenie anume, am încetat să mai facem planuri pe mai departe de ziua de mâine (asta ar fi oricum imposibil) ceea ce a fost o binecuvântare, ne-am bucurat unii de ceilalți în bula noastră minusculă și de ocazia nesperată de a nu face absolut nimic având drept pretext suprem “criza fără precedent”, fricile, incertitudinea și un soi de acceptare a unei situații pe care nu o putem controla în nici un fel. Iar toate acestea ne-au permis să fim “kind” unii cu alții mai mult decât de obicei. În plus, am avut timp să gândim fără a mai lăsa viața să ne trăiască așa cum vrea ea.

Micul nostru restaurant este închis de când am intrat în lockdown. Mare parte din economia locală se bazează pe astfel de fime mici. Prin urmare, să fii “owner” presupune în primul rând extrem de multe responsabilităti, pentru staff, clienți, parteneri și în special comunitate. Și acesta este un motiv pentru care urmărim zilnic ce ne spune “Aunt Jesse” (aka Jacinda Ardern).  Trebuie să știm ce avem de făcut. Guvernul “muncitoresc” (labour) ne-a plătit salariile angajaților printr-un procedeu online foarte simplu, cu acces la bani în mai puțin de 24 de ore de la trimitea aplicației. Recunosc că asta ne-a oferit o doză importantă de relaxare, însă noi știm că acesti bani nu vin din cer și că la un moment dat vom fi nevoiți toți să îi acoperim prin muncă. Chiar și cu ajutorul primit, nu știm de fapt dacă ne vom mai putea întoarce la operațiunea de dinainte.

Și la acordarea ajutoarelor, guvernul a abordat o politică bazată în special pe încredere. Banii vin ușor, nu trebuie sa dovedești nimic, nu îti trebuie dosar cu șină, în nici un caz nu esti solicitat să te deplasezi la vreun ghișeu. Guvernul nu pune o presiune suplimentară pe oameni și companii, dimpotrivă, interesul lui este ca aceștia să fie capabili să producă din nou cât mai repede posibil, deci totul este un “high trust model”. Desigur, nu ai voie să dai banilor o altă destinație. La un moment dat, statul te va controla.

Nu vom sta la nesfârșit în carantină totală, restricțiile se vor relaxa probabil curând. La fel ca toată lumea, de la guvern la fiecare familie zeelandeză, gândim un model de business care să ne permită să reluăm munca în noile condiții. Hăul care ni se arată în față este chiar mai înfricoșător decât cel de acum aproape cinci ani când ne-am aruncat într-un domeniu cu totul nou, într-o cultură asemenea. Ne bucurăm însă de încredere. Încredere unul în celălalt în primul rând, dar și în colegi și în comunitate.

Trăim un paradox probabil comun în aceasta perioadă: suntem mai izolați ca oricând si totuși mai aproape unii de ceilalți; trăim într-o solitudine fără precedent în lumea modernă fiind totuși înconjurați de solidaritate; într-o lume în care speranța și încrederea par pe cale de dispariție, acestea apar acolo unde nu te aștepti. Avem o șansă nesperată să fim mai buni. Cu noi înșine, cu ceilalți, cu tot ce ne înconjoară.

Be strong, but be kind!